Parisul e spectaculos în orice anotimp. Îl recunoști imediat: în străzile lui cochete, în forfota aceea din romanele lui Victor Hugo, în opulența uneori obraznică, rămasă moștenire din vremuri imperiale, și în aerul de oraș tânăr, mereu gata să se reinventeze, dar purtând în spate înțelepciunea celui care a trăit deja mai multe epoci. Parisul se trăiește. Și, de cele mai multe ori, te cucerește fără să-ți ceară voie.
.
Dar Parisul iarna e altceva. Orașul își retrage acum zgomotul ca pe o haină prea subțire. Terasele se strâng, turiștii se risipesc, iar parizienii dispar discret în apartamentele lor vechi sau în cafenele mici, ascunse pe străzi care nu se arată oricui. Odată cu lăsarea serii, Parisul se golește și, tocmai de aceea, devine mai plin ca niciodată. Mai intim. Mai sincer.
.
Sub lumina rece a felinarelor, străzile primesc un farmec neașteptat. Iar de pe podul Alexandru al III-lea, orașul se transformă într-o bijuterie aristocrată, lustruită de timp și de vremuri. Sena curge mai lent, ca și cum ar ști că nu e nevoie să se grăbească nicăieri. Iar în acest decor, Parisul nu se mai oferă ca spectacol, ci ca meditație.
.
Străzile aproape goale te îmbie să mergi încet. Să gândești. La viață, la moarte și la acel timp indefinit dintre ele… exact așa cum au făcut, tot aici, generații întregi de scriitori, filosofi și artiști care au schimbat lumea. Parisul nu te presează. Nu te amețește. Te lasă să stai cu tine însuți, iar ăsta e adevăratul lui dar hibernal.
.
Nu mai vezi nicăieri acum terasele cu două-trei mese care înfloresc vara la fiecare colț de stradă. Iarna, Parisul nu se arată oricui. Trebuie să știi unde să intri. O ușă mică, o braserie discretă, o lumină caldă dintr-o fereastră aburită… Dar odată intrat, ești răsplătit: un vin bun, mereu bun, și ceva gustos care nu încearcă să impresioneze, ci să aline. Parcă știe că iarna nu e despre extravaganță, ci despre confortul simplu al lucrurilor făcute bine.
.
Poate de aceea Parisul iarna rămâne în memorie altfel. Nu ca un oraș pe care l-ai vizitat, ci ca unul în care ai stat puțin de vorbă cu tine. Un Paris tăcut, elegant, ușor melancolic, pe care nu-l vezi niciodată în pliante turistice, dar care se lasă descoperit celor dispuși să-l asculte.
.
Poate tocmai ăsta e secretul lui: Parisul nu e mai frumos iarna pentru că strălucește mai tare, ci pentru că vorbește mai încet.
