Există un ritual pe care România îl repetă cu o disciplină aproape constituțională. O dată la ceva timp, nu prea mult, suntem anunțați solemn că „acum se decide soarta pensiilor speciale”. Urmează zile de tensiune publică, declarații grave, apeluri la responsabilitate. Apoi, inevitabil, decizia se amână până năruie orice inițiativă. Iar între timp, pensiile speciale continuă să curgă nestingherite. Ultima bornă: o medie de aproximativ 25.000 de lei pe lună pentru un magistrat, atinsă luna trecută.
.
Exact acest scenariu se joacă și acum. Curtea Constituțională a României a amânat cu o zi decizia privind reforma pensiilor magistraților propusă de Guvernul Bolojan, reformă care prevede, pe viitor, pensii mai mici și o creștere treptată a vârstei de pensionare pentru judecători și procurori. Amânarea s-a făcut printr-o mișcare procedurală: patru judecători au părăsit ședința, lăsând sala fără cvorum. Din cei nouă membri, au rămas cinci; decizia se ia cu minimum șase.
.
Cei patru care au plecat – Gheorghe Stan, Bogdan Licu, Mihai Busuioc și Cristian Deliorga – au în comun faptul că au fost propuși la CCR de PSD și că asupra lor planează acuzația că blochează reforma pensiilor speciale. Dar explicația pentru rezistența la reformă, oricât e de tentantă în forma ei actuală, nu se oprește aici. Pentru că, dacă ne uităm în urmă, tabloul e mult mai larg și mult mai incomod.
.
Nu e prima dată când reforma pensiilor magistraților se blochează în Curtea Constituțională. În octombrie, după două amânări succesive, prima variantă a legii a fost respinsă cu un vot strâns: 5 la 4. Și atunci, sesizarea fusese făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar judecătorii care au votat pentru respingerea legii au fost aceiași Deliorga, Stan, Licu și Busuioc susținuți de PSD, alături de Mihaela Ciochină, numită de președintele Klaus Iohannis. De cealaltă parte, patru judecători au considerat legea constituțională.
.
Tentant să tragem linie și să spunem: vinovatul e un partid. Sau două. Mai ales dacă sunt partidele cel mai des vinovate. Dar realitatea, ca de obicei, refuză explicațiile simple.
.
De ani de zile, de fiecare dată când apare pe masă o tentativă de reformare a pensiilor speciale, reacția sistemului judiciar e una de respingere aproape automată. Numai anul acesta, de la venirea în guvern a lui Ilie Bolojan care a anunțat imediat o schimbare pe bune, din august încoace, majoritatea judecătorilor și procurorilor au protestat împotriva modificărilor. Au suspendat activitatea instanțelor, recurgând deci la forme de grevă, deși legea le interzice explicit acest lucru. Și nu, nu este o premieră, ci un tipar.
.
Argumentul e mereu același: orice atingere adusă pensiilor de serviciu ar reprezenta un atac la independența Justiției. Este exact argumentul consacrat de CCR încă din 2010, când, pe fondul crizei economice, Guvernul Boc a încercat să elimine pensiile speciale. Curtea a decis atunci că toate pot fi atinse, mai puțin cele ale magistraților. O linie roșie trasată clar – un ghid pentru legiuitor, după cum spunea Daniel Morar, fost președinte CCR.
.
Privind înapoi la ultimii cinci ani, devine limpede că nu vorbim despre un accident, ci despre o construcție solidă, care depășește granițele partidelor sau ale puterilor din stat:
.
În 2020, Parlamentul a adoptat o lege care elimina pensiile speciale, inclusiv pe cele ale magistraților. Legea era prost făcută, amesteca de-a valma statute profesionale diferite și ignora proceduri instituționale. A fost făcută să fie respinsă și respinsă a fost, cu unanimitate de voturi. În paralel, multe din instanțe și parchete și-au suspendat activitatea, iar aproape cinci sute de magistrați i-au cerut imediat după adoptare președintelui Klaus Iohannis să trimită legea la reexaminare și la CCR. Înalta Curte a atacat legea la CCR, iar președinta ÎCCJ de la acea vreme, judecătoarea Alina Corbu, spunea că pensiile magistraților nu sunt nici „speciale” și nici „nesimțite”. CCR decide desigur cu unanimitate de voturi că legea e neconstituțională pe motive de procedură.
Câteva luni mai târziu, Parlamentul a încercat o altă abordare: impozitarea drastică a pensiilor speciale peste un anumit prag (85% pentru ce depășește 7.000 lei). Rezultatul a fost identic. Cu mingea la fileu ridicată de ÎCCJ (susținută de CSM) și Avocatul Poporului pe motiv de discriminare, CCR a respins legea în bloc, din nou cu unanimitate, reafirmând principiul: pensiile magistraților sunt intangibile.
Interesantă pentru această perioadă e componența Curții: judecătorii au culori diferite, a PNL, a PSD, a UDMR și a președintelui Klaus Iohannis. Toți au votat la fel. Nu a existat o falie politică, ci consens instituțional: Daniel Morar (propus la CCR de președintele Băsescu), Simina Tănăsescu și Livia Stanciu (propuse la CCR de președintele Iohannis), Mona Pivniceru (propusă la CCR de PNL), Attila Varga (propus la CCR de UDMR) și Valer Dorneanu, Marian Enache, Cristian Deliorga și Gheorghe Stan (propuși la CCR de PSD).
.
Ajungem în decembrie 2022, când Guvernul Ciucă (PNL) adoptă un proiect de lege prin care să se recalculeze pensiile speciale ale magistraților, inclusiv cele aflate în plată, pentru ca nicio pensie specială să nu depășească salariul. Doar că CCR tocmai ce spusese că nicio pensie nu poate fi scăzută, fie ea contributivă sau nu, prin impozitare sau în orice alt fel. Legea conținea în ea însăși motivul de respingere.
În martie 2023, inițiativa reformării pensiilor speciale ajunge la Senat, care adoptă un proiect de lege ce trece și de Camera Deputaților în iunie. Și din nou, vedem că judecători nemulțumiți de la mai multe instanțe își suspendă activitatea. 87 de judecători de la ÎCCJ decid în unanimitate să conteste la CCR legea pensiilor speciale în întregime. În august 2023, Curtea Constituțională decide cu unanimitate de voturi că proiectul e neconstituțional, astfel încât acesta intră în reexaminare la Parlament, este adoptat de ambele Camere în octombrie și în aceeași lună devine lege, care intră în vigoare la 1 ianuarie 2024. În forma finală, un fel de reformă… de formă, legea a stabilit că vârsta de pensionare a magistraților crește treptat la 60 de ani, că este necesară o vechime de 25 de ani strict în funcții de magistrat sau echivalente, că pensia se calculează ca 80% din venitul brut pe ultimele 48 de luni (nu mai mare decât venitul net avut în activitate, adică poate urca la 100% din salariu) și că se prevede o perioadă de tranziție în care se mai pot valorifica până la 5 ani de vechime în alte funcții juridice. Decizia CCR a fost luată de Marian Enache, Cristian Deliorga, Bogdan Licu și Gheorghe Stan (propuși la CCR de PSD), Livia Stanciu și Mihaela Ciochină (propuse la CCR de președintele Iohannis), Laura-Iuliana Scântei (propusă la CCR de PNL) și Attila Varga (propus la CCR de UDMR).
.
Mai aproape de prezent, în aprilie 2025, liderii coaliției de guvernare (Marcel Ciolacu, Cătălin Predoiu, Kelemen Hunor și Varujan Pambuccian) au depus un nou proiect de lege în Parlament. Consiliul Superior al Magistraturii a dat aviz negativ, motivând că de-abia se modificase legea pentru magistrați. Între timp, Comisia Europeană a suspendat pe jalonul 215 din PNRR 231 de milioane de euro. România tot nu rezolvase problema pensiilor speciale.
.
În iunie 2025, noul Guvern al lui Ilie Bolojan a anunțat că pregătește și el o reformă. Și ajungem în prezent. Cu o decizie amânată. Cu o sală rămasă fără cvorum. Cu o întrebare importantă: cine împiedică, de fapt, reforma pensiilor magistraților?
.
Răspunsul incomod este că nu există un singur vinovat. Nu doar un partid, nu doar o instituție. Există un ecosistem întreg: o Curte Constituțională care a fixat jurisprudențial limite imposibil de depășit, un corp profesional care reacționează dur la orice tentativă de schimbare, parlamente care legiferează adesea stângaci, mai degrabă voit, și guverne care anunță reforme știind dinainte cât de puțin sau cât de greu pot schimba, oricât de bune ar fi intențiile.
.
Reforma pensiilor speciale nu e blocată de un om, un partid sau un vot. Ci de un sistem care, de foarte mulți ani, se apără pe sine cu succes. Poate doar până mâine. Sau poate, ca până acum, până la acel mâine care se amână pe termen nedefinit.
