Într-un moment în care Europa își numără vulnerabilitățile de securitate și Orientul Mijlociu arde iar, România face o mișcare la care lucrează de ceva timp: semnează un acord de intenție pentru a produce acasă drone militare alături de Ucraina, cu tehnologie și know-how ucrainene. Reacțiile sunt pe măsura sensibilității subiectului – „e bine că producem echipament modern de luptă cu cei care chiar știu ce fac” versus „iar ne băgăm în războiul altora”.
.
Când tragi linie, e corectă decizia? Da. Nu pentru că nu avem în față riscuri, cu sau fără producție de drone ucrainene pe teritoriul țării noastre, ci mai ales pentru că alternativa – să rămânem în afara acestei curse tehnologice – are riscuri mai mari.
.
Războiul din Ucraina a rescris regulile conflictului modern, iar asta se vede cu ochiul liber și în confruntarea din Iran: drona ieftină și ușor de produs nu este atât un instrument de câștigare a războiului, cât un mod de a secătui resursele extrem de costisitoare ale adversarului. Ucraina a înțeles asta mai repede decât orice armată NATO sau UE și a plătit lecția cu propriile vieți. Know-how-ul lor e testat pe câmpul de luptă, nu în laboratoare, și e astăzi printre cele mai căutate pe piața globală de armament.
.
Așa că România nu intră într-un parteneriat oarecare, ci în prima linie de producție a celui mai important activ militar al momentului. Nu e singura: Germania și Danemarca de exemplu au dezvoltat la rândul lor parteneriate de fabricație cu Kievul. Există, cu alte cuvinte, și un tipar european în spatele acestei decizii.
.
Câștigurile pentru noi sunt concrete. În loc să dezvolte ani de zile sisteme proprii, România poate integra rapid experiența Ucrainei într-un conflict real. Acordul, dacă se concretizează, înseamnă totodată investiții, transfer de tehnologie și apariția unor competențe industriale într-un domeniu care va domina securitatea militară a următoarelor decenii. Iar pentru o țară cu ieșire la Marea Neagră, într-o regiune care a redevenit centrul de greutate al securității europene, capacitatea de supraveghere, recunoaștere și interceptare prin drone nu este un lux, ci o necesitate operațională. Există și o dimensiune economică a acestui parteneriat, care deschide posibilitatea de export a dronelor, ca și unul geopolitic, cu România întărindu-și locul și importanța în parteneriatele transnaționale din care face parte.
.
Un risc invocat adesea când vine vorba de Ucraina este că ar putea irita Moscova. Răspunsul sincer e că Rusia nu are nevoie de motive noi ca să ne trateze ca pe un ghimpe în coastă: ne-a amenințat în mod repetat și fără pretext. Iar logica „să nu supărăm Rusia” nu a protejat niciodată pe nimeni – poate doar a încurajat apetitul pentru mai mult.
.
Mai important, România nu se află în această ecuație singură: suntem membri NATO, membri UE și avem un parteneriat bilateral cu Statele Unite. Un atac asupra teritoriului românesc nu rămâne fără răspuns – și Moscova știe asta. De ce contează? Pentru că descurajarea nu funcționează prin evitarea oricărei decizii care ar putea displăcea agresorului, ci tocmai prin consolidarea capacității și a alianțelor care fac costul unui atac inacceptabil.
.
Nu în ultimul rând, obiecția că „ne băgăm în războiul altora” pornește de la o premisă falsă: că România are opțiunea unei neutralități confortabile într-o vecinătate în care securitatea se negociază zilnic. Nu are. Flancul estic al NATO nu este o abstracțiune geografică, ci adresa la care locuim. A produce drone cu tehnologie ucraineană nu înseamnă să intri în război – înseamnă să fii mai puțin vulnerabil dacă războiul vine spre tine.
