Târgu Jiu nu e genul de oraș care se dă mare. Nu are zgârie-nori, dar are o coloană care sfidează cerul. Nu are metrou, dar are poezie sub plopii bătrâni. Și mai ales, are un fel de tăcere care nu te apasă, ci te așază.

Orașul a fost cândva târg domnesc, apoi garnizoană, apoi doar „acel loc cu Brâncuși”. În vremurile bune, locomotivele trăgeau șuierând prin gară, iar seara, soldații în permisie se înghesuiau la cârciuma din colț. Azi, mai mult se aud frunzele decât sirenele.

Trecutul se simte pe băncile din parc, unde bătrânii joacă șah cu o răbdare care pare din alt secol. Au în priviri un fel de dor obosit, ca și cum ar fi rămas blocați într-o fotografie sepia. Nostalgici după zilele în care Târgu Jiu mirosea a ulei de fabrică și a tinerețe furată pe malul Jiului.

Dar tinerii… tinerii nu poartă nicio amintire. Ei râd tare, beau cafeaua rece pe terase care toate, invariabil, se numesc „Infinit” sau „Infinity”, de parcă ironia le scapă complet. Muzică lo-fi, lumini calde, vibrații de toamnă și telefoane care filmează totul – pentru că, nu-i așa, dacă nu postezi, n-ai fost.

Și totuși, în haosul ăsta calm, orașul respiră frumos. Pe sub Poarta Sărutului se plimbă cupluri care cred, pentru o clipă, că dragostea e veșnică. Oamenii trec încet, ca printr-un portal între ce-a fost și ce ar putea fi.

Dar adevărul se află puțin mai departe, în lumina care cade pe Coloană. Stai acolo, o privești, și dintr-odată înțelegi:
nimic nu e infinit.
Nici dragostea, nici orașele, nici oamenii care se plimbă printre sculpturi. Doar clipa – clipa e tot ce avem.