Niciodată, în ultimii aproape o sută de ani, Republica Moldova n-a fost mai departe de Rusia ca acum. E un paradox care merită explicat, pentru că dimensiunea lui e greu de cuprins dintr-o privire: o țară care a intrat în sfera sovietică forțat, prin ultimatum și tancuri, în 1940, care a ieșit din URSS în 1991 dar a rămas captivă moștenirii ei instituționale, demografice și militare, această țară demontează acum, bucată cu bucată, arhitectura de control pe care Kremlinul a construit-o de-a lungul unui secol. Astăzi, ruptura Moldovei de imperiul rus nu e zgomotoasă; dar e metodică, accelerată și profundă.
.
Retragerea din Comunitatea Statelor Independente, organizația post-sovietică prin care Rusia și-a menținut influența asupra fostelor republici unionale, e o repoziționare geopolitică. Adoptarea limbii române ca limbă oficială, în locul sovieticei „moldovenești”, un gest identitar. Dar reforma administrativ-teritorială aflată acum în dezbatere publică este o oficializare: Moldova pune mâna pe harta pe care i-au desenat-o Stalin și mai apoi Putin și începe să-și scrie pe ea viitorul: departe de Rusia, în Europa.
.
Țara e organizată azi într-un sistem care poartă amprenta sovietică: 32 de raioane, 5 municipii, autonomia găgăuză și regiunea separatistă transnistreană. Modelul, reintrodus în 2003 de comuniști, e produsul deliberat al unei strategii gândite să mențină provinciile satelit dependente de centru, incapabile de autonomie reală – raioanele sunt unități prea mici ca să se autofinanțeze, prea slabe ca să implementeze proiecte de anvergură, prea fragmentate ca să articuleze o voință politică proprie. Sunt gubernii, nu administrații.
.
Ce vrea Moldova e să le reducă la 10 unități administrative viabile, capabile să absoarbă fonduri europene, să construiască infrastructură, să ofere servicii sociale integrate. Reforma, care urmează să fie finalizată până în 2030, va fi susținută de Consiliul Europei. Sigur, beneficiile sale economice sunt reale și substanțiale. Dar a le reduce la atât înseamnă a rata miza: ieșirea definitivă din modelul sovietic de organizare.
.
Regăsim aceeași logică și în dosarul cel mai sensibil al Moldovei: Transnistria, fâșia de pământ de pe malul stâng al Nistrului unde 1.500 de soldați ruși păzesc o himeră statală nerecunoscută de nimeni. Nu, Transnistria nu e nicicum un accident al istoriei, ci un proiect al lui Stalin ce a creat o bombă cu ceas demografică pe care Rusia post-sovietică a folosit-o ca pe un activ strategic rusesc, util în cazul în care vreun guvern de la Chișinău ar fi îndrăznit vreodată să privească spre vest. Așa că ce se întâmplă acum e fără precedent în cei 35 de ani de independență moldovenească: Chișinăul are o strategie de reintegrare. Nu una militară – nici nu ar fi posibilă -, ci una gradată, bazată pe atracție economică și instituțională. Astăzi, Moldova trage Transnistria după ea nu cu forța, ci cu puterea ei gravitațională.
.
Ce unește toate aceste mișcări – ieșirea din CSI, reforma teritorială, reintegrarea treptată a Transnistriei, candidatura la UE – este ritmul. Autoritățile de la Chișinău știu că au un mandat, că mandatele sunt prea scurte și că fereastra de oportunitate e rareori deschisă de două ori. Așa încât reformele se suprapun și se accelerează reciproc – sunt gândite să creeze fapte și să pună Moldova pe un drum european din care să-i fie greu, dacă nu imposibil să se mai întoarcă.
.
Merită subliniată ironia istorică din tot ce se întâmplă acum la Chișinău: instrumentele prin care Rusia a menținut Moldova în orbita sa – organizarea teritorială, conflictul înghețat, dependența energetică, instituțiile post-sovietice – se întorc, rând pe rând, împotriva proiectului imperial care le-a creat. Moldova dezmembrează resturile mașinăriei imperiale rusești bucată cu bucată, cu răbdare de birocrat și cu hotărârea celui care știe că joacă partida vieții lui și că, pentru prima dată în istoria sa recentă, își decide viitorul.
