Partidele de extremă dreaptă din Europa trăiesc cea mai bună perioadă a lor de după război. Guvernează în Italia. Au fost la putere în Ungaria până de curând. În România conduc toate sondajele de opinie. În Germania și în Franța stau la ușă, cu piciorul deja pus în prag. Iar lanțul de siguranță pe care democrațiile europene l-au prins la acea ușă scârțâie din toate încheieturile.
.
Și totuși, acum câteva zile, în Suedia, extrema dreaptă a pierdut în fața blocului de stânga. Nu spectaculos. Cu 50.359 de voturi și trei mandate. Dar a pierdut. Asta după patru ani de guvernare a unei alianțe de centru-dreapta sprijinită din exterior de Democrații Suedezi.
.
Surpriza cea mai mare a fost nu atât scorul populiștilor de la SD – 17,5%, cu trei puncte mai puțin decât în 2022 – ci faptul că a fost primul recul la parlamentare din istoria partidului.
.
Și aici devine interesant cazul suedez. SD a intrat în Parlament în 2010 și de atunci a crescut scrutin după scrutin, până a ajuns în 2022 al doilea partid al țării. Atunci n-a intrat formal la guvernare, dar a devenit indispensabil guvernului de centru-dreapta, ale cărui politici le-a influențat puternic. Anul acesta, premierul Ulf Kristersson a făcut încă un pas și a deschis ușa participării lor la viitorul cabinet. Rezultatul: partidul lui Kristersson a câștigat voturi, iar Democrații Suedezi au pierdut trei puncte procentuale și au coborât pe locul trei în preferințele votanților.
.
De ce? S-ar putea ca, pentru partidele de extremă dreaptă, apropierea de centru – deci de putere – să le coste. Fie pentru că arată că nu pot face tot ce au promis (cazul Italiei), fie, ca în Suedia, pentru că împrumută din politicile lor partidelor de centru, rămânând astfel fără muniție electorală.
.
Mai apare însă ceva. Extrema dreaptă nu mobilizează doar extrema dreaptă: politicile îndreptate împotriva unei categorii scot firesc la vot votanții care le vor respinge. Ura are efect de bumerang – se întoarce exact în locul din care a plecat.
.
Dar probabil cea mai importantă lecție vine chiar din problemele care au făcut posibilă ascensiunea SD, și care arată că măsurile excepționale au termen de valabilitate. Extrema dreaptă crește pe urgență – pericol, insecuritate, criză. Odată ce urgența e administrată, argumentul se golește. Nimeni nu are nevoie de o soluție extremă pentru o problemă care nu mai arde.
.
E de ținut cont și că extrema dreaptă nu este numai produsul propagandei, al populismului sau al furiei iraționale, ci crește și din lucruri foarte concrete pe care guvernele nu le rezolvă. Corupție, elitism, criminalitate, migrație pentru o bună parte din Europa, stagnare economică, servicii publice slabe, sentimentul că regulile sunt făcute undeva departe și că nimeni nu mai ascultă. Partidele tradiționale sunt cele care până acum au dovedit că muncesc, iar alegătorii știu asta. Dacă își fac treaba, au șanse să rămână. Dacă nu, ușa aia rămâne deschisă pentru altcineva.
.
Morala? Cea mai potrivită e că victoria de acum a stângii e foarte subțire, și va fi nevoie de mult tact pentru a o gestiona. Tact care pare deja că lipsește: cu trei mandate în plus în Parlament, coaliția care va forma guvernul trebuie să împace 4 partide cu prea multe divergențe și „linii roșii” ca să poată funcționa. Fostul premier Kristersson probabil se pregătește și el de o nouă guvernare.
