Amenințarea PSD că „pleacă de la guvernare” a ajuns folclor politic. Un refren previzibil deja, cântat pe mai multe voci: nu ne ascultați? plecăm. nu faceți cum vrem? ne ridicăm și ieșim. nu se întâmplă asta? ne cărăm. Toată lumea știe, însă, adevărul pe care PSD nu-l spune niciodată: nu pleacă nicăieri. Nici n-are cum și nici n-are cu cine.
.
Parlamentul actual e împărțit în două continente politice care nu se ating: pro-europenii (PSD, PNL, USR, UDMR, Minorități) și suveraniștii (AUR, POT, SOS). Din cei 465 de parlamentari, majoritatea fixă se obține la 234. PSD are 122 de mandate (26,24%). E cel mai mare partid, însă departe de a fi suficient. AUR vine cu 91 (19,57%), PNL cu 71 (15,27%), USR cu 59 (12,69%), SOS cu 40 (8,60%), UDMR cu 32 (6,88%), POT cu 31 (6,67%) și Minoritățile cu 19 (4,09%).
.
De aici rezultă simplu că nimeni nu poate guverna fără PSD… dar nici PSD nu poate guverna singur. Iar restul partidelor pro-europene – PNL, USR, UDMR, Minorități – adunate la un loc, strâng doar 193 de mandate. Nici măcar nu se apropie de majoritate. Și mai important: nici unul dintre ele nu ia în considerare o guvernare cu suveraniștii. AUR, SOS și POT sunt tratate ca zone radioactive politice.
.
PSD e într-o poziție paradoxală: e mai aproape de electoratul suveranist, pentru că mulți dintre cei care votează AUR, SOS sau POT sunt foști votanți PSD. Dar, în același timp, PSD nu-și poate permite să se contamineze cu suveranismul mioritic, isterizat și adesea pro-rus. De aceea, oricât ar face George Simion ochi dulci spre conducerea PSD, într-o combinație PSD–AUR nu se poate intra fără costuri politice masive.
.
Iar matematic, nici nu ar funcționa: PSD + AUR fac 213 voturi. Nu e majoritate. Ca să treacă de 234, PSD ar trebui să se agațe ba de SOS-ul Dianei Șoșoacă, ba de POT-ul Anamariei Gavrilă – adică versiuni și mai nedigerabile ale suveranismului. Politic, ar fi sinucidere asistată.
.
Așa că nu, PSD nu pleacă de la guvernare, pentru că nu poate construi nimic viabil dincolo de ea. Și nu pleacă nici pentru că știe că urmează rotativa, iar partidul va prinde anul electoral tot la butoane – un avantaj neprețuit.
.
Amenințările repetate ale PSD au însă un alt scop, mult mai pragmatic: recuperarea electoratului pierdut în zona suveranistă. PSD joacă un rol dublu: e în guvern și, simultan, mimează opoziția. Vrea să fie „anti-sistem”, „autentic”, „de partea poporului”, în timp ce deține puterea executivă și administrează statul. Această strategie schizoidă e calculată: vorbește pe limba celor plecați spre AUR, SOS și POT, dar fără să se murdărească intrând la guvernare cu ei. Pentru asta și-a și rescris statutul, eliminând termenul „progresist”, pentru a se întoarce la „valorile autentice”. E o rebranduire menită să-i aducă înapoi pe cei care considerau că PSD devenise prea globalist, prea „aliniat”, prea european.
.
În realitate, PSD nu amenință că pleacă pentru că vrea să plece. PSD amenință ca să rămână. Ca să-și țină electoratul aproape, să-i recupereze pe rătăciți și să intre în alegeri cu un capital dublu: stabilitatea guvernării și retorica opoziției. Este o strategie veche, dar eficientă: „suntem în opoziție… de la guvernare”.
.
Așa că PSD poate să amenințe cu plecarea oricât. În realitate, nu pleacă nicăieri. Știe prea bine că fără el nu există guvern, dar și că fără guvernare nu există putere.
