Arestarea fostului președinte francez Nicolas Sarkozy este un caz tipic de ceea ce românii ar numi “oricum toți sunt corupți”. Dacă analizăm atent felul în care opinia publică se raportează la astfel de evenimente, vom vedea că reacțiile oamenilor pot fi plasate cu ușurință pe o axă: pe de o parte, într-o extremitate a axei, identificăm sentimentul de “ce bine e că nimeni nu este mai presus de lege și că sistemul dă roade”, în timp ce, la polul opus, vorbim despre dezamăgirea că nu găsim în lideri ceea ce clasicii numeau “virtute”, că tot timpul există ceva ocult în puterea politică, ceva capabil să transforme omul în neom.
.
Nicolas Sarkozy, fost președinte al Franței, a fost condamnat în 2025 la cinci ani de închisoare pentru “asociere de răufăcători în vederea comiterii infracțiunii de corupere a unor agenți publici străini”- pe scurt, pentru că a primit bani ilegal. Condamnarea vine în urma anchetei privind faptul că finanțarea campaniei sale prezidențiale din 2007 ar fi fost susținută cu fonduri provenite de la regimul libian condus de Muammar Gaddafi.
.
Acest eveniment din Franța a fost un prilej de a ne gândi asupra axei de care vorbeam mai devreme. Dacă ne raportăm la țara noastră, numeroase statistici arată că încrederea românilor în instituțiile statului este foarte slabă, mai ales când vine vorba de instituțiile politizate precum guvernul sau parlamentul. Dacă oprești un trecător pe stradă și îl întrebi ceva despre politică, cel mai probabil vei observa că în discursul său predomină cuvinte precum “sistem” sau “ei”. Aceste cuvinte ce denumesc “statul” în capul căruia punem toate problemele noastre arată cât de mult ne delimităm, ca popor, de viața politică. Arată că privim conducătorii noștri ca pe ceva separat de noi, de patrie, de interesele noastre, într-o notă ridicolă, ca pe o “sectă”.
.
Astfel, dacă ne raportăm la axă, românii par să fi judecat cazurile de corupție în care politicieni au fost implicați ca pe o dovadă a faptului că justiția nu funcționează decât atunci când slujește anumitor interese. Cu alte cuvinte, dacă Sarkozy ar fi fost român, o bună parte a cetățenilor ar vedea condamnarea politică așa: un alt politician corupt care a fost arestat când “au vrut ei” să fie arestat.
.
Dacă ne întoarcem la francezi, analizându-i prin prisma stereotipului revoluționar, îi plasăm mai degrabă la polul opus al axei. Pentru a clarifica de ce facem această diferență, mai bine ne întrebăm: de ce sunt francezii revoluționari, de ce la cel mai mic inconvenient își strigă nemulțumirea în stradă? Pentru că printre ei mai există speranța că lucrurile mai pot fi corectate. Că poporul “suveran” predicat de Rousseau este mai puternic decât “secta” politică și că el este cel care trebuie să aducă conducătorii – simpli delegați – în fața justiției imparțiale.
.
Pentru a se ajunge aici a fost nevoie de o practică a democrației care României îi lipsește. Într-un ton mai pragmatic, și de ani de colonizare care au adus francezilor prosperitatea necesară pentru a se gândi la probleme mai presus de securitate. Dar asta este o altă discuție.
