O undă de șoc a străbătut capitalele europene după alegerile dintr-un mic land din estul Germaniei, unde AfD, partid pe care chiar serviciile germane de informații îl consideră extremist, a ajuns la aproape jumătate din voturi, dublându-și scorul față de acum cinci ani. Rezultatul este cu atât mai spectaculos într-o țară care și-a construit identitatea politică postbelică tocmai pe respingerea extremelor. Numai că, la peste 40%, un partid nu mai poate fi tratat ca o anomalie aflată la marginea sistemului. Devine o parte consistentă a sistemului, fie că celorlalți le place sau nu.

.

Germania este doar cel mai recent exemplu. Aproape unul din patru europeni votează astăzi pentru partide clasificate drept extremă dreapta, de aproape cinci ori mai mulți decât la mijlocul anilor ’90, potrivit unei analize realizate de peste 150 de politologi din 31 de țări. Dacă lărgim definiția la formațiunile anti-sistem, procentul ajunge la circa 30%. Europa numără acum 133 de partide de extremă dreapta, față de 112 în 2003, și 65 de extremă stânga, aproape toate considerate și populiste. În total, sunt identificate 201 formațiuni populiste, față de 165 în urmă cu puțin peste două decenii. Ce părea o revoltă la periferia politicii europene începe să semene cu o reașezare a ei.

.

Cea mai facilă explicație e că europenii se radicalizează. Poate. Dar merită pusă sub semnul întrebării și eticheta. În definiția sa clasică, extrema dreaptă combină ultranaționalismul, tradiționalismul și nativismul: lumea politică este împărțită instinctiv între „noi” și „ceilalți”, iar statul trebuie să-i protejeze în primul rând pe cei dintâi. Unele dintre partidele care cresc astăzi se potrivesc foarte bine descrierii. Altele însă, doar parțial. Iar când un sfert din electoratul unui continent ajunge într-o categorie numită „extremă”, la un moment dat trebuie să luăm în calcul și posibilitatea că centrul de greutate al societății s-a deplasat, iar vocabularul politic cu care ne-am obișnuit în ultimii 50 de ani a rămas în urmă.

.

Experiența guvernării complică și mai mult lucrurile. Unele formațiuni radicale au ajuns la putere și s-au moderat, cum s-a întâmplat cu Giorgia Meloni în Italia. Altele au intrat în jocul guvernării și și-au dezamăgit o parte dintre alegători, ca în Olanda. În Germania sau România, în schimb, marile partide anti-sistem încă nu au fost puse în situația de a administra singure contradicția dintre promisiunea frumoasă și simplă și realitatea complicată. Opoziția e, desigur, un loc confortabil: guvernul trebuie să explice de ce nu sunt bani, de ce există reguli europene și de ce o problemă nu poate fi rezolvată până vineri; populistul trebuie doar să explice cine e vinovat.

.

De aici vine și dificultatea centrului. Partidele tradiționale muncesc, guvernează, se arată pe alocuri și corupte, și inevitabil se erodează. Adversarii lor în schimb doar spun povești. Și o fac bine. Identifică un dușman, comprimă o problemă într-un slogan și oferă sentimentul reconfortant că lucrurile ar fi simple dacă cineva ar avea curajul sau interesul să le rezolve. Politica liberală răspunde adesea cu instituții, proceduri și „valori”. Sigur, nu e nimic greșit în apărarea lor. Problema apare când unui alegător care spune că viața lui s-a înrăutățit i se răspunde că democrația trebuie protejată. Ambele lucruri pot fi adevărate simultan; doar că vorbesc despre două probleme diferite.

.

Aici apare tentația „cordonului sanitar”: partidele radicale sunt izolate, nimeni nu guvernează cu ele, iar sistemul speră că astfel le va opri ascensiunea. În România, colaborarea cu AUR a devenit pentru o bună parte a clasei politice „pro-europene” echivalentă cu trădarea, după campanii și dispute electorale în care amenințarea suveranistă a fost principalul instrument de mobilizare. În Germania, discuția merge chiar până la apeluri complet nedemocratice pentru interzicerea AfD în apărarea democrației. Da, există motive juridice și istorice serioase pentru care o democrație trebuie să se poată apăra. Dar chiar dacă poți interzice un partid, e mult mai greu să interzici nemulțumirea oamenilor care l-au votat.

.

Mai ales când sunt foarte mulți. Cordonul sanitar funcționează rezonabil împotriva unei formațiuni de 5-10%, pe care restul sistemului o poate izola fără mari costuri. La 20%, devine dificil. La peste 40%, începe să producă un nonsens democratic: majoritatea partidelor se coalizează pentru a apăra democrația de partidul votat de o parte uriașă a electoratului, iar alegătorilor acestuia li se oferă astfel cea mai bună dovadă posibilă pentru povestea pe care au auzit-o în campanie – că sistemul e unit împotriva lor. Cu cât partidul este exclus mai categoric, cu atât poate deveni mai credibil ca partid „altfel” – ca schimbare.

.

Nici alternativa nu este confortabilă. Dacă partidele de centru cooperează cu populiștii, riscă să-i legitimeze și să normalizeze idei pe care le consideră periculoase. Dacă le copiază discursul, riscă să-și abandoneze propria identitate, iar alegătorul care dorește originalul are puține motive să voteze copia. Dacă îi țin permanent în opoziție, îi scutesc de cea mai neplăcută probă a politicii: guvernarea. Poate că una dintre puținele metode prin care un partid construit pe promisiuni imposibile poate pierde din farmec este să fie obligat, la un moment dat, să încerce să le îndeplinească. Uneori guvernarea moderează radicalii; alteori îi compromite. Desigur, e un experiment pe care democrațiile au motive bune să nu dorească să-l facă atunci când miza e chiar instituțiile lor. Dar, dacă sunt puternice, chiar instituțiile vor fi cele care vor împiedica radicalul să devină extrem.

.

Dar partidele de centru au și o problemă mai profundă decât strategia electorală. AfD a obținut victoria spectaculoasă în cea mai săracă regiune a fostei Germanii comuniste. Când alegătorul spune că se teme de imigrație, că nu mai are încredere în instituții, că simte că nivelul său de trai stagnează sau că lumea în care a crescut se schimbă prea repede, răspunsul „apărăm valorile liberale” nu este fals, dar e gargantual de insuficient.

.

Asta explică de ce lupta este atât de inegală. Populismul este, înainte de orice, o formă extraordinar de eficientă de storytelling politic: există un popor bun, o elită coruptă, un dușman recognoscibil și o soluție simplă. Liberalismul contemporan oferă adesea în schimb un PowerPoint despre complexitate. Problema e că alegerile nu sunt examene de administrație publică. Oamenii votează, mai ales în vremuri grele, și cu frica, furia, identitatea, speranța și sentimentul că cineva îi vede. Iar cei care înțeleg asta au un avantaj enorm asupra celor care cred că o politică publică bună se vinde singură.

.

Poate tocmai de-asta întrebarea „cum oprim extrema dreaptă?” este formulată greșit, în România și în Europa. Într-o democrație, scopul nu poate fi să împiedici milioane de oameni să primească ce-au votat, atât timp cât opțiunea lor rămâne în limitele constituționale. Scopul trebuie să fie să le oferi motive mai bune să voteze altceva. Iar aici centrul european pare să fi rămas fără imaginație: nu poate guverna cu radicalii, nu vrea să le preia ideile și nu reușește să-i învingă în povestea pe care aceștia o spun despre societate.

.

În cele din urmă, soluția s-ar putea să nu aparțină partidelor. Democrația presupune și dreptul electoratului de a face alegeri proaste, de a testa promisiuni seducătoare și de a suporta consecințele lor. În special că niciun cordon nu poate stăvili la nesfârșit o parte tot mai mare din societate. Strânsoarea lui nu va face decât să ducă, în final, la ruptură.