Am văzut o dată, într-un sat din nordul Japoniei, o școală transformată în depozit de utilaje agricole. Tabla era încă acolo. Cuierele, la înălțimea unui copil de șapte ani, erau încă acolo. Copiii, nu. Femeia care mi-a deschis ușa a spus-o fără dramă: „Ultima promoție a fost în ’98.”
.
Asta e imaginea pe care nu mi-o scot din cap când citesc cifrele. Și cifrele sunt cifre urâte. În peste două treimi din cele 195 de țări ale lumii, femeile nasc mai puțin de 2,1 copii, pragul sub care o populație începe, încet, să se stingă. În 66 de țări, media e mai aproape de unu decât de doi. În unele, cel mai frecvent număr de copii pe care îi are o femeie e zero. ONU a estimat 350.000 de nașteri în Coreea de Sud în 2023. Au fost 230.000.
.
Nu e o eroare de calcul, e o eroare de imaginație, nimeni nu credea că se poate atât de repede. Și nu mai e povestea aia comodă despre Occidentul bogat și obosit. În 2023, Mexicul a coborât sub natalitatea Statelor Unite. După el, Brazilia, Tunisia, Iranul, Sri Lanka. Țări care îmbătrânesc înainte să apuce să se îmbogățească. E ca și cum ai primi nota de plată înainte să-ți vină mâncarea.
.
În secolul trecut, natalitatea a scăzut pentru că familiile au ales să facă mai puțini copii. Astăzi scade pentru că nu se mai formează familii deloc. Uitați-vă la America. Femeile care devin mame au azi în medie 2,6 copii, mai mulți decât acum treizeci de ani, când aveau 2,4. Dar procentul femeilor care au măcar un copil a căzut de la 85% la 63%. Dacă rata căsătoriilor și a conviețuirii ar fi rămas pur și simplu pe loc în ultimul deceniu, America ar avea azi mai mulți copii, nu mai puțini.
.
Deci nu e vorba de femei care își aleg cariera în locul copiilor. E vorba de oameni care nu mai ajung să se întâlnească. Și încă ceva, pentru cei care au deja pregătită tirada despre corporatiste egoiste și cupluri DINK cu pisici de rasă: datele spun exact invers. Prăbușirea cuplurilor și a nașterilor e cea mai abruptă la cei cu cea mai puțină școală și cei mai puțini bani. La absolvenții de universitate, treaba e stabilă, pe alocuri chiar în creștere. Cei de sus se cuplează, se căsătoresc, fac copii. Cei de jos rămân singuri. Aproape toată lumea vrea, în continuare, cam doi copii.
.
Explicațiile economice țin până la un punct și apoi se împotmolesc. Da, locuința contează, până la jumătate din declinul din SUA și Marea Britanie de prin anii ’90 încoace se explică prin faptul că tinerii nu-și mai permit o casă și rămân la părinți. Fără un acasă pe termen lung, orice angajament pe termen lung devine mai greu. Logic. Dar Nordicii au case, au stabilitate, au tineri care se mută pe cont propriu și tot le scade natalitatea. Statele bogate și-au triplat, în termeni reali, cheltuiala cu alocațiile, creșele și concediile parentale din anii ’80 încoace. Bărbații chiar au început să schimbe scutece. Curba a continuat să coboare.
.
Europa care stagnează, Asia de Sud-Est care explodează, au amblele aceeași curbă. Iar cercetătorii au început să se uite la altceva. La obiectul din buzunarul tău. Un studiu de la Universitatea din Cincinnati a folosit felul inegal în care s-au instalat rețelele 4G în SUA și Marea Britanie și a găsit ceva incomod: nașterile au scăzut primele și cel mai tare acolo unde a ajuns întâi internetul mobil rapid. Privind harta declinurilor din SUA, Marea Britanie, Mexic, Indonezia, Egipt, Iran, Senegal, arată haotic. Aliniați-le după momentul în care smartphone-ul a devenit obiect de masă în fiecare țară și se suprapun într-o singură linie. Cum? În Coreea de Sud, timpul petrecut de tineri față în față, cu alți oameni, s-a înjumătățit în douăzeci de ani.
.
Demograful Lyman Stone o spune clar: ca să întâlnești pe cineva cu care să faci copii, trebuie să filtrezi printr-o grămadă de oameni. Dacă îți petreci serile printre oameni reali, te raportezi la oameni reali. Dacă ți le petreci pe Instagram, te raportezi la o ficțiune bine luminată. Și mai e ceva. Alice Evans, de la Stanford, îi zice „salt cultural”: TikTok și Instagram le permit tinerelor din societăți conservatoare să sară peste autoritatea patriarhală locală și să adopte, într-un an, idei pentru care Occidentului i-au trebuit cincizeci, în timp ce bărbații din jurul lor rămân exact unde erau.
.
Adăugați algoritmi care servesc băieților și fetelor lumi complet diferite, fiecare cu stereotipurile ei despre cealaltă. Adăugați manosfera. Puneți deasupra faptul că nimeni nu mai iese din casă. Avem lipsă exact în punctul în care se formau relațiile. Dar ideea că un ecran poate rescrie viața intimă a unei generații nu e nouă, prin 2001, cercetătorii găseau o legătură mai puternică între televizor și scăderea natalității decât între natalitate și venit sau educație. Telenovelele chiar făceau femeile să nască mai puțin.
.
Un studiu a arătat că televizorul în dormitor reduce frecvența sexului. Iar telefonul e mai greu de lăsat din mână decât telecomanda, și îl folosim singuri. Ce trebuie să facem, deci? Când cineva vede prost, nu-i reparăm genele, îi dăm ochelari. Locuințe accesibile și sigure pentru tineri, asta chiar funcționează, măcar parțial. Bonusurile pentru nou-născuți funcționează dacă sunt indecent de generoase, ceea ce rar sunt. Dar toate stimulentele astea se adresează cuplurilor. Iar problema, tot mai mult, e că nu mai există cupluri.
.
Adevărul neplăcut e că, dacă mâine ar dispărea toate telefoanele, ce au accelerat ele ar rămâne. Ideile despre individ, despre ce vrea o femeie de la o relație, despre ce cred tinerii unii despre ceilalți, au devenit deja setări din fabrică. Se schimbă greu, dacă se schimbă. Pentru că, până la urmă, natalitatea în scădere e doar simptomul. Cifra pe care o măsurăm pentru că e ușor de măsurat. Sub ea e altceva: o generație de oameni singuri, care nu se mai ating, nu se mai suportă și nu se mai găsesc. Nu discutăm despre demografie. Discutăm despre o masă lungă, plină de mâncare gătită în casă, la care nu se mai așază nimeni.
