Democrația e singurul regim politic care cere transparență. Nu întâmplător. Puterea trebuie verificată. Iar influența asupra spațiului public trebuie cunoscută. De-asta cerem politicienilor declarații de avere, contracte publice transparente sau finanțarea partidelor la vedere. Și exact de-asta ideea transparentizării surselor de finanțare ale ONG-urilor nu este deloc absurdă. Dimpotrivă.
.
La urma urmei, și asociațiile sau fundațiile au ca scop să servească interesul public. Influențează politici publice, organizează campanii și proteste, produc presiune socială și modelează dezbaterea publică. Uneori chiar mai eficient decât partidele politice. E perfect legitim să existe întrebarea: cine le finanțează?
.
Tocmai de aceea reacția unei părți a societății civile este ușor disonantă. Nu doar critică punctual un proiect de lege, ci respinge aproape reflex întreaga idee de transparență a surselor de finanțare. Un NU categoric. Scrisori deschise. Apocalipsă democratică. Comparații directe, mai mult sau mai puțin justificate, cu Rusia, Georgia sau Ungaria.
.
E într-adevăr o problemă cu legea despre care vorbim: chiar legea în sine, atât de prost făcută, încât pare construită special ca să nu poată să fie vreodată admisă. Proiectul adoptat de Senat cu 75 de voturi pentru, 32 împotrivă și 4 abțineri obligă ONG-urile să trimită anual către stat o listă cu nume, prenume și date complete a finanțatorilor care au donat peste 5.000 de lei. Lista cu numele de companii și persoane fizice urmând să fie publicată pe site-ul ANAF. Sancțiunile: suspendarea activității dacă raportarea întârzie până la un an și dizolvarea organizației după acest termen.
.
Ideea de bază nu e rea. Deloc. Dar felul în care a fost construită legea e aproape caricatural. Expunerea de motive pare scrisă în grabă, fără minimă înțelegere a contextului juridic european sau românesc. Se vorbește vag despre rapoarte europene și ONG-uri „acuzate” că primesc finanțări cu interese ascunse – fără surse, fără statistici, fără documentare, fără delimitări clare între suspiciuni legitime și sloganuri politice. Exact genul de argumentație care compromite o discuție serioasă.
.
Apoi vine textul propriu-zis al legii. Inițial atât de vag încât părea imposibil de aplicat coerent. După modificări, lucrurile devin mai clare, dar și mai absurde:
.
ONG-urile trebuie să transmită autorităților „toate elementele de identificare ale persoanelor fizice”. Adică exact genul de formulare care transformă o donație banală într-un mini-dosar birocratic. Practic, dacă iei textul literal, donația anonimă sau simplificată devine imposibilă. Ai nevoie de date complete de identificare. Exact tipul de prevedere care descurajează automat donațiile și oferă adversarilor legii muniție nelimitată pentru a o ataca.
.
Sigur, pe site-ul ANAF nu ar urma să apară toate datele personale. Dar numele donatorilor da. Și aici ONG-urile au un argument valid: cui folosește expunerea publică a unor persoane fizice care susțin o anumită cauză sensibilă? Fiecare donație către un ONG spune multe despre opțiunile intime ale unei persoane. Politice. Ideologice. Religioase. Exact zona protejată de jurisprudența europeană.
.
Dar criticii legii au dreptate doar pe jumătate. Da, instituțiile statului au deja instrumente serioase de control. ONG-urile depun situații financiare, sunt controlabile fiscal, intră sub legislația anti-spălare de bani, pot fi investigate de ANAF, de antifraudă, de procurori, de Curtea de Conturi. Statul poate afla deja cine finanțează un ONG dacă există motive legale să verifice. Deci la cerere. E suficient?
.
Societatea civilă cere transparență totală de la partide, companii, stat, presă și instituții publice. Dar când reflectorul se întoarce spre ea, răspunsul devine brusc mult mai complicat.
.
Sigur că argumentul libertății de asociere este real. Sigur că există riscul intimidării publice. Sigur că o listă publică de donatori poate fi folosită pentru stigmatizare sau presiune. Exact din acest motiv legea, în forma actuală, este vulnerabilă și incompatibilă cu standardele europene privind protecția vieții private și a societății civile.
.
Dar faptul că legea este proastă nu înseamnă că întrebarea este ilegitimă. Aici este marele eșec al proiectului AUR, care a primit sprijinul PSD: reușește să decredibilizeze complet o temă care merita discutată serios.
.
Pentru că există cazuri reale de folosire a ONG-urilor pentru influență și bani opaci. Există spălare de bani prin entități nonprofit. Există finanțări cu miză ascunsă de public. Numai că nu repari o problemă reală cu o lege scrisă ca un manifest politic.
.
Iar când construiești o lege atât de prost încât poate fi atacată din toate direcțiile, riști să pierzi tocmai esența discuției. Și poate că asta e cea mai mare problemă aici. Nu că proiectul ar putea pica. Ci că, după ce va pica, nimeni nu va mai avea curajul să discute serios despre transparența finanțării societății civile.
