Kathryn Bigelow nu face filme confortabile. Nu te mângâie pe cap și nu-ți spune că totul va fi bine. „A House of Dynamite” e ca un cuțit la gât – simți lama rece și nu știi dacă o să apese sau nu.
.
O rachetă intercontinentală neidentificată zboară spre Statele Unite. Atât. Din momentul ăsta, e doar un ceas care ticăie și oameni care trebuie să aleagă între datorie și supraviețuire, între rațiune și răzbunare. Bigelow te aruncă direct în haos, fără introduceri politicoase, fără context liniștitor. E brutal de sincer în abordare.
.
Filmul evită orice construcție bombastică spre un climax, menținând în schimb un sentiment continuu și sufocant de urgență – exact cum ar trebui să fie. Camera tremură în mâinile operatorului, muzica repetitivă devine aproape hipnotică în anxietatea ei. Te simți ca în „United 93″, doar că aici apocalipsa nu e o memorie, e o posibilitate imediată.
.
Finalul o să dividă oamenii. E abrupt, deschis, nesatisfăcător în moduri pe care Hollywood-ul le evită de obicei. Dar exact asta îl face cinstit – pentru că în fața anihilării nucleare, nu există rezoluții curate și confortabile.
E păcat că filmul ăsta se vede mai mult pe Netflix decât în cinematografe. Genul ăsta de teroare existențială cere un ecran mare și întuneric total.
9/10 – Neconfortabil, necesar, imposibil de ignorat.
