Nemții au un nume pentru 9 noiembrie: ziua destinului. Puține date din istoria unei țări au adunat atâtea speranțe și atâtea tragedii, atâtea începuturi și sfârșituri. În 1918, Germania își proclama prima republică, după prăbușirea imperiului în Primul Război Mondial. În 1923, Hitler încerca să ia puterea printr-o lovitură de stat la München. A eșuat, a făcut închisoare și a învățat că drumul spre putere era mai sigur prin alegeri.
.
Zece ani mai târziu, ajungea cancelar, iar în 1938, tot pe 9 noiembrie, urma să dezlănțuie pogromul care a rămas în memoria lumii drept Noaptea de cristal: sinagogi incendiate, magazine evreiești devastate, oameni uciși și zeci de mii trimiși în lagăre de concentrare. Era începutul unei tragedii care avea să înghită Europa.
.
Apoi a venit 9 noiembrie 1989. După un război care lăsase Germania în ruine și patru decenii de Război Rece care o împărțiseră în două lumi separate de beton, sârmă ghimpată și arme, Zidul Berlinului a căzut într-o singură noapte. Atunci, în acele momente de sărbătoare, s-a încheiat o epocă de frică pentru Europa; pentru Germania a fost, mai mult decât o reunificare, promisiunea că trecutul putea fi lăsat în urmă, că libertatea putea învinge dictatura și că o țară sfâșiată de istorie putea deveni din nou întreagă.
.
Treizeci și șapte de ani mai târziu, Germania privește aceeași dată cu sentimente mult mai amestecate. Zidul nu mai există, dar țara e din nou traversată de o graniță, de data asta politică și socială. Partidul de extremă dreaptă AfD a ajuns cel mai puternic în sondaje și a obținut în alegerile regionale din această toamnă rezultate electorale spectaculoase în fostul Est – acolo unde Zidul a căzut, dar multe dintre diferențele pe care le ascundea au supraviețuit: în salarii și nivel de trai, în fabricile dispărute, în orașele din care au plecat tinerii, în sentimentul că reunificarea a fost mai degrabă ceva ce li s-a întâmplat decât ceva ce au ales.
.
Germania se află astfel în fața unui paradox al propriei istorii. În 1989, germanii au dărâmat un zid pentru a putea trăi împreună; în 2026, partidele tradiționale încearcă să păstreze în picioare un altul, Brandmauer, „zidul de foc” prin care refuză alianțele cu AfD. Primul despărțea oameni care voiau să fie împreună. Al doilea, care desparte viziuni asupra viitorului politic al țării, încearcă să țină departe de putere un partid pe care tot mai mulți germani îl votează.
.
Aceeași zi, în urmă cu 37 de ani, dădea Germaniei șansa la un nou început; peste decenii, o găsește prosperă și democratică, dar confruntată cu o ruptură politică tot mai adâncă și cu întrebări pe care sperase să le fi lăsat în trecut.
