Imaginează-ți că ești o tânără adolescentă. Visul tău de când erai mică este să devii cântăreață, iar astăzi este posibil ca visul să se îndeplinească, pentru că urmează să dai un interviu la o casă de discuri. Ajungi acolo și prima întrebare care ți se pune este: “Cât de mult ești dispusă să te dezbraci pe scenă sau într-un videoclip”? Devii ezitantă… nu te așteptai ca asta să presupună o carieră în muzică, nu?
.
Trăim într-o societate în care activitatea noastră principală este consumul. Și când ne mințim că producem sau creăm anumite lucruri cu scop artistic, în timp ce tot ce avem în cap este cât de vandabile sunt sau cum putem face ca ele să fie mai “consumabile”, latura negativă a capitalismului câștigă.
.
Această obsesie păcătoasă de îmbogățire cu orice preț, fără a ține cont de moralitate, este resimțită inclusiv în domeniul artistic, mai ales în ceea ce privește carierele femeilor din industria muzicală. Personalități pop precum Sabrina Carpenter, Charli xcx sau Addison Rae folosesc o rețetă clasică și sigură, ce le asigură că muzica lor va fi vândută în era noastră: hipersexualizarea femeilor în ambalajul emancipării.
.
Pentru a înțelege de ce acest tip de atitudine este atât de frecventă în zilele noastre, este important să privim fenomenul ca parte dintr-o realitate globală, datorată schimbării de retorică a mișcărilor feministe.
.
Mișcările feministe apărute în anii ‘60, ‘70 au reușit să dea roade în lumea occidentală, oferindu-le femeilor dreptul de a vota sau de a munci. Ulterior, pe măsură ce s-a dezvoltat capitalismul, axat pe performanță în mediul de afaceri și pe profitabilitate, industriile au încercat să găsească noi modalități de a se extinde. Unul dintre mijloace a fost creionarea unui nou curent feminist: feminismul neoliberalist. Dacă mișcarea clasică presupunea lupta pentru libertatea femeilor de a face ce vor cu viața lor, noul curent nu a realizat că printre intențiile bune ale sale se ascundea și ceva periculos: ascunderea unei dorințe egoiste de a realiza profit în spatele emancipării feminine.
.
Pe scurt: dacă eu vreau ca tu, ca femeie, să realizezi un produs vandabil, ca de exemplu un cover de album care să scoată în evidență ipotetica ta dorință de a fi subordonată unui bărbat – vezi cazul Sabrina Carpenter -, îți voi spune că acesta este de fapt un power move care va inspira milioane de alte fete să facă ce vor cu corpul lor.
.
Adevărul este că nu, cele mai multe dintre femei nu vor să facă asta cu corpul lor, ci se văd obligate să se supună unei matrice preexistente: cea conform căreia, ca să pot excela în industrie, trebuie să îmi arăt corpul și să fac câteva mișcări vulgare pe scenă. Dacă nu o voi face, vor exista alte persoane dispuse, iar eu nu voi mai avea șansa să fac ce îmi place.
.
Deși pare că arătăm cu degetul cele câteva artiste menționate, nu acesta este scopul articolului. Mai degrabă, ne propunem să lansăm întrebarea: Este aceasta o adevărată emancipare? Sau este, de fapt, o altă formă subtilă de supunere a femeilor față de dorințele altora?
