Republica Islamică, regimul de guvernare iranian, e relativ tânără: are 47 de ani – a fost instalată în 1979, prin răsturnarea de pe tron a șahului susținut de americani, iar de atunci, a trecut prin crize profunde și presiuni interne și externe uriașe, care ar fi trebuit să o trimită de mult timp în uitare. Dar nu s-a întâmplat așa, în ciuda unei istorii mai mult decât dificile:
.
Încă de la început, s-a pomenit, din propria inițiativă, într-un război rece cu Statele Unite și în conflict cu Israelul, al doilea cel mai mare dușman al său după SUA. Tensiunile mocnite și bătăliile purtate cu mănuși sau proxy-uri timp de zeci de ani au devenit iad concret în ultimii: în 2025, Statele Unite și Israelul au bombardat masiv Iranul ca să-i distrugă programul nuclear, iar de la începutul lui 2026, o ploaie de bombe a căzut peste țară. Continuă să cadă și astăzi.
.
Dar și astăzi, Republica Islamică stă în picioare, deși a fost sleită nu doar de bombardamente, ci de întregi decenii de sancțiuni economice draconice, coordonate de Washington și urmate de mare parte a lumii, ca și de presiuni imense de stradă, înnăbușite în sânge.
.
Regimul iranian s-a confruntat cu cea mai mare armată a lumii (SUA), cu una dintre cele mai călite pe câmpul de luptă armate din lume (Israel) și cu două dintre cele mai sofisticate servicii de intelligence de pe planetă – CIA și Mossad. Presa a vorbit despre eforturile celei din urmă de a înarma și instrui forțele de opoziție kurde din nordul Irakului pentru a invada Iranul, ca și despre recrutarea de către Mossad a fostului președinte Ahmadinejad pentru a fi instalat la putere după înlăturarea teocraților.
.
Și totuși, după toate acestea, regimul nu doar că n-a căzut, ci pare mai greu de clintit decât înainte. De ce?
Strâmtoarea Ormuz, care se dovedește călcâiul lui Ahile pentru Donald Trump, e doar explicația cea mai vizibilă. Dincolo de ea, rămân cel puțin alte câteva ipoteze, la fel de plauzibile:
Instituții. Regimul și-a schimbat liderul suprem în câteva zile fără să lase impresia unui vid de putere.
Represiune. După mai multe valuri de proteste reprimate începând cu 1999, aparatul represiv știe deja cum se supraviețuiește unei revolte.
Adversari interni. Opoziția rămâne divizată, fără un lider și fără un proiect comun.
Dușmani externi. Fiecare bombă care cade peste Iran transformă pentru o parte dintre iranieni lupta împotriva regimului într-o luptă pentru apărarea țării.
Prieteni. China continuă să cumpere petrol iranian și împiedică sancțiunile să devină fatale. Iar Rusia ajută cum poate pe plan militar.
Geografie. Iranul, înconjurat de munți, este extrem de greu de invadat fără sacrificii imense. E și motivul pentru care nici măcar Statele Unite n-au încercat. Iar fără o invazie, regimul se dovedește de neatins.
.
Poate că secretul nu este că regimul este foarte puternic. Ci că fiecare încercare de a-l slăbi îi activează exact mecanismele prin care supraviețuiește.
