Ceea ce trebuia să fie un foc mocnit, ușor de stins, pornit din bazarurile Iranului, s-a transformat aproape peste noapte într-o amenințare existențială pentru regimul teocratic instalat la Teheran în 1979. Protestele izbucnite pe 28 decembrie, inițial motivate economic și declanșate de comercianți conservatori – un grup social tradițional apropiat puterii clericale – au cuprins rapid toate cele 31 de provincii ale țării. Când până și susținătorii încep să te conteste, nu mai vorbim despre o criză punctuală, ci despre fisura adâncă a unui sistem care se apropie de limita de rezistență.
.
Reflexele regimului au fost previzibile și, tocmai de aceea, ineficiente. Mai întâi promisiuni de reformă și ajutoare pentru cei mai vulnerabili. Apoi, când strada n-a mușcat momeala, represiune brutală: sute de morți, peste zece mii de arestări, internet tăiat la nivel național. Totul ambalat în vechiul discurs conspiraționist – protestatarii ar fi păpușați de America, mai precis de Donald Trump. Este aceeași schemă de represiune folosită și după moartea Mahsei Amini, în urmă cu patru ani, când regimul a reușit să supraviețuiască prin forță. Diferența este că Iranul de azi nu mai este Iranul de atunci.
.
Între timp, pârghiile externe ale Teheranului s-au rupt una câte una. Hamas și Hezbollah, instrumente esențiale ale influenței regionale iraniene, sunt fie anihilate, fie sever slăbite și doi aliați strategici, Bashar al-Assad în Siria și Nicolas Maduro în Venezuela, au fost înlăturați de la putere. Iar lovitura simbolică și strategică a venit în iunie, în războiul de 12 zile început de Israel și decis de cele trei atacuri americane asupra instalațiilor nucleare iraniene, conflict în care a fost eliminată și o parte importantă a conducerii regimului. Toate acestea pe fondul unui stat secătuit economic de sancțiunile americane, europene și ONU, fără resurse reale pentru a susține un conflict prelungit sau o represiune infinită.
.
Presiunea externă este, astfel, la fel de mare ca cea internă. Donald Trump a spus explicit că intervine dacă regimul omoară protestatari. Uniunea Europeană, Canada, Australia și Israel sunt de partea străzii. Practic, întregul bloc occidental și principalul adversar regional al Iranului susțin deschis contestarea regimului. Teheranul răspunde schizofrenic: amenință cu atacuri asupra Israelului și bazelor americane, dar, în același timp, transmite că linia de comunicare cu Washingtonul rămâne deschisă. Este limbajul unui regim prins între frică și nevoia de a câștiga timp.
.
Trei elemente fac aceste proteste diferite și mult mai periculoase pentru putere. Primul: ele pornesc din rândul conservatorilor din Marele Bazar, semn că regimul este erodat din interior. Al doilea: ayatollahul Ali Khamenei are 86 de ani, probleme serioase de sănătate și niciun succesor clar, ceea ce pune sub semnul întrebării speranța de viață a Republicii Islamice. Al treilea: deschiderea protestatarilor și față de America și față de o eventuală revenire la monarhie, prin fiul ultimului șah. Este o ironie istorică devastatoare pentru un regim adus la putere de poporul iranian care voia să-l detroneze pe cel perceput ca om al americanilor și construit pe un anti-americanism feroce. După zeci de ani de îndoctrinare, o parte a societății iraniene este dispusă să reconsidere exact acel trecut pe care Republica Islamică l-a transformat în mit fondator.
.
Desigur, este posibil ca protestele să fie, din nou, înăbușite. Nu există o opoziție organizată, iar ministrul de Externe, Abbas Araqchi, susține că situația este „sub control total”. Dar chiar dacă regimul supraviețuiește, întrebarea esențială rămâne: cu ce legitimitate? Intern, societatea este tot mai sătulă de o elită coruptă și privilegiată și de o economie care nu le oferă perspective, ci viață grea. Extern, Iranul ar fi forțat să facă concesii majore Statelor Unite pentru ridicarea sancțiunilor și relansarea economiei – exact ceea ce nu vrea să facă. Iar noile generații de iranieni, departe de retorica oficială „Death to America”, înțeleg că viitorul nu poate exista în izolare. Regimul teocratic din Iran nu mai este doar sub presiune. Este prins, structural, între ciocanul străzii și nicovala lumii.
