Pe scenă, distribuția e cunoscută: PNL și USR de o parte, PSD și Nicușor Dan de cealaltă, cu UDMR între două luntri, mai de voie, mai de nevoie – culmea, în rolul raisonneur-ului. Toți vorbesc despre stabilitate; fiecare caută soluția care să-l avantajeze pe el și acuzația care să lovească mai tare dincolo. Argumentele au atins un ridicol desăvârșit, imun la contradicții flagrante, care produce pe deasupra un paradox politic perfect: Liviu Dragnea – cel intrat la închisoare după o campanie masivă, viscerală, dusă ani de zile de USR și de PNL-ul lui Klaus Iohannis (aproape același cu cel de azi), vorbește acum împotriva PSD-ului pe care l-a condus, cu punctaje care avantajează fix tabăra Bolojan. De partea cealaltă, Traian Băsescu lovește apăsat în PNL-ul plin de foștii lui colegi din PDL, aceiași care azi îl susțin pe Bolojan cu trup și suflet. Când adversarii de-o viață ajung să lupte în tranșeele foștilor călăi, e un semn destul de limpede că frontul adevărat nu e cel de la vedere.
.
O asemenea mișcare de forțe, într-o încăierare care nu pare să ducă nicăieri declanșată odată cu demiterea guvernului Bolojan, nu poate indica decât un lucru: miza e uriașă. Mult mai mare, în orice caz, decât țara pe care nimeni nu se înghesuie să o „salveze”. Care e această miză și cine se luptă pentru ea?
.
România a stat, de când se știe, la intersecția intereselor mai multor imperii. Cam tot acolo stă și azi. S-au mutat granițe, imperiile și-au schimbat firmele, dar geografia – spre deosebire de guverne – nu se demite. Iar din geografie decurg, cu o punctualitate plicticoasă, interesele geopolitice. Aici ia formă bătălia de culise care se duce sub ochii noștri, sub alibiul unei viziuni despre viitorul României.
.
Că Statele Unite au interese majore în Europa e o certitudine înscrisă în Strategia de Securitate publicată acum câteva luni: aceasta prevede un soi de confruntare ideologică cu statele europene vestice, întâmplător cele mai puternice economii ale continentului, și o creștere a relațiilor cu Europa Centrală, de Est și de Sud „prin legături comerciale, vânzări de arme, colaborare politică și schimburi culturale și educaționale”. Legături comerciale și vânzări de arme, în primele rânduri. Cine vrea confirmarea pe teren o găsește în declarația ambasadorului SUA la București: baza de la Mihail Kogălniceanu urmează să devină cea mai mare bază militară din NATO, ne spune el, asta în timp ce SUA își retrag discret trupe din alte țări europene. Americanii, asigură ambasadorul în același interviu, sunt entuziasmați și de proiectul de energie nucleară de la Doicești.
.
Entuziasmul, însă – și, odată cu el, capitalul american – s-a lovit de trei uși închise cu mâna lui Bolojan. Deloc întâmplător, în preajma demiterii guvernului (puțin înainte, puțin după) trei subiecte au aprins discuția publică. Unu: miliardele din programul SAFE, care merg majoritar către Germania și, detaliu mai puțin circulat, exclud încăpățânat capitalul american. Doi: reactorul SMR de la Doicești, proiectul emblematic al parteneriatului nuclear cu americanii, despre care interimarul Bolojan ne anunța, la scurt timp după demitere, că a consumat 240 de milioane de dolari din care rămânem cu teren și hârtii. Trei: lista celor mai profitabile companii de stat, pregătite pentru vânzare în pachet minoritar – nu pe bursă, unde capitalul american ar fi avut acces neîngrădit, ci prin selecție directă. În beneficiul cui? Nu am aflat nici azi. Știm doar că selecția ar fi fost făcută de conducerea guvernului: adică de Bolojan – care pare să joace mai aproape de Berlin decât de Washington.
.
Așa că în tabăra cealaltă nu veți găsi nici declarații diplomatice și nici strategii cu obiective punctuale… nu pentru că interesul ar lipsi, ci pentru că Germania nu are nevoie să vorbească: puterea ei vorbește pentru ea. Este cea mai mare economie europeană. Cel mai mare partener comercial al României. Cel mai mare investitor străin din țara noastră. Are interese comerciale – a se citi câștiguri – uriașe aici. Iar de curând, a devenit cel mai mare beneficiar al fondurilor SAFE alocate României – exact în momentul în care începe să își revigoreze economia prin investiții enorme în apărare. Iar interesul ei pentru partea aceasta de Europă nu e nici nou și nici mărunt, așa încât e firesc ca Berlinul să vrea la guvernare oameni de încredere – proveniți din zonele unde capitalul german e covârșitor, în vestul țării (vezi Bolojan) sau formați direct în spațiul german (vezi Siegfried Mureșan).
.
Recitite prin această lentilă, paradoxurile la care ne uităm astăzi perplecși primesc explicații. Contradicțiile dintre ce se spune azi și ce s-a declarat ieri se estompează în numele unui „bine mai mare” ambalat frumos pe rețelele sociale. În ce-i privește pe „influenceri”, Dragnea nu s-a împăcat cu USR, iar Băsescu nu s-a certat cu propriul trecut: pur și simplu, vechile steaguri nu mai contează, pentru că nu sub ele se duce lupta. Punctajele circulă acolo unde le cere frontul, nu biografia.
.
Guvernul care se va forma, oricând se va forma, nu va răspunde doar la întrebarea cine conduce România – ci, mai discret, și la întrebări legate de return on investment. Stabilitatea despre care vorbesc toți va veni, până la urmă. Rămâne de văzut doar în ce valută va fi plătită.
