Statele Unite și Iran au semnat zilele trecute un memorandum de înțelegere, un fel de „ne punem de acord că trebuie să ne punem de acord”. E primul pas către o posibilă pace, pune pe pauză circa patru luni de război și inaugurează 60 de zile de negocieri pentru un acord final. Doar că, privit cu atenție, acordul pare să rezolve pentru moment toate problemele Iranului și niciuna din ale celorlalți. Iranul primește ce nici nu visa să obțină; Statele Unite, pentru moment, primesc promisiuni.
.
Cine câștigă și cine pierde?
În principiu, dacă nu-l întrebi pe Donald Trump sau pe apropiații din administrația sa care trebuie să apere acordul, acesta este destul de evident în favoarea Iranului:
.
Cel mai important: bombardat, amenințat, umilit, aproape distrus, Iranul iese din conflict și întărit și cu o nouă armă, de care e perfect conștient – Strâmtoarea Ormuz. Dar primește mult mai mult: garanții de securitate, reintegrarea economică aproape completă în economia mondială prin ridicarea sancțiunilor și reluarea exporturilor de petrol și un amplu program internațional de reconstrucție și investiții de 300 de miliarde de dolari.
La schimb, Teheranul permite redeschiderea strâmtorii Ormuz pentru 60 de zile fără taxe, își reafirmă angajamentul de a nu procura și de a nu dezvolta arme nucleare (angajament pe care, de altfel, și l-a luat încă din 1970, când a aderat la Tratatul de Neproliferare Nucleară, și pe care l-a încălcat în trecut) și urmează să negocieze o soluție privind stocul său de uraniu îmbogățit. În esență, Iranul nu cedează aproape nimic concret și obține aproape totul.
.
De partea cealaltă, Statele Unite nu pot revendica niciunul dintre obiectivele pentru care au intrat în acest război. Regimul de la Teheran e încă la putere, programul nuclear e încă în picioare, arsenalele de rachete și drone sunt la locul lor, iar proxy-urile regionale ale Iranului, fie și julite, sunt totuși bine-mersi. Washingtonul a plătit această aventură în miliarde de dolari și, mai grav pentru un președinte care se vrea negociatorul-șef al lumii, în costuri de imagine. Poate cel mai important: prin acest acord, SUA ridică blocada navală, își retrage trupele din proximitatea Iranului, ridică sancțiunile, eliberează fonduri îngheţate – renunță, cu alte cuvinte, la toate pârghiile de presiune pe care le are asupra Iranului.
.
Există șanse pentru pace?
Deși Trump a fost crucificat inclusiv de republicani pentru semnarea acordului, nu America e cea mai nemulțumită de afacere, ci Israelul, care a intrat în război cu alte obiective decât Trump: Netanyahu voia să slăbească Iranul, să-i reducă influența regională și să elimine riscul nuclear pe termen lung. Trump, în schimb, voia să încheie războiul, să stabilizeze regiunea și piețele globale de energie prin redeschiderea strâmtorii Ormuz și să-și asigure o ieșire diplomatică din conflict. Practic exclus din negocieri și pus în fața unui fapt împlinit, Israelul are toate motivele să saboteze ajungerea la un acord, pentru că un Iran care-și recapătă puterea economică e un motiv serios de îngrijorare.
.
Și nu doar pentru Israel: Și statele din Golf, care au fost și ele puternic lovite (inclusiv militar) în război, se tem de posibilitatea unui Iran care să-și recapete influența regională. Mai mult: vecinii Iranului, țările arabe, n-au fost consultate când Trump a decis să intre în război alături de Israel – economiile lor au avut de suferit, iar acum ele sunt cele care ar trebui să asigure cele 300 de miliarde de dolari pentru reconstrucția Iranului. De ce ar face-o?
.
Zilele de după semnarea acordului au fost pline de tensiuni – unii văd în el începutul păcii, iar alții începutul revenirii Iranului ca mare putere regională, în timp ce Iran și SUA nici măcar nu se pot pune de acord asupra a ceea ce au căzut de acord. Dar ambele țări se află în fața aceleiași decizii: fie ajung la o pace costisitoare pentru ambele părți, fie se îndreaptă, dacă reiau ostilitățile, către un război perpetuu, care va continua cei 47 de ani lungi de război rece care au început odată cu Revoluția Islamică din 1979.
