Ion Iliescu, primul președinte al României postdecembriste și singurul lider de stânga din istoria recentă a țării, lasă în urmă o epocă. A fost omul care, în decembrie 1989, pe 22, a citit Comunicatul către țară al CFSN și a rostit cuvintele Rezoluției finale de la Timișoara, în orele în care România se desprindea de comunismul în care noul lider democratic își făcuse formarea.
.
Venit din aceleași structuri pe care oamenii le respinseseră în stradă, Iliescu a câștigat primele alegeri din România postdecembristă – Mai 1990, Duminica orbului, cu 85,07% din voturi; un procent nemaiatins de atunci de niciun președinte. 10 ani grei mai târziu, în 2000, românii l-au ales pentru a treia oară, de data asta cu ochii închiși și cu scrâșnete, pentru a evita victoria extremistului Corneliu Vadim Tudor. Privind în urmă, acum acele alegeri spun multe despre anii aceia și fricile lor, deși pare că le-am uitat lecția.
.
Azi, dureros, figura lui Iliescu rămâne legată de evenimentele care au produs primele falii sociale de după Revoluție: mineriada din iunie 1990, pentru care a fost trimis de două ori în judecată sub acuzația de infracțiuni împotriva umanității, și dosarul Revoluției, în care a fost de asemenea inculpat.
.
Dar, cu toate umbrele care nu i-au părăsit niciodată numele și nu se vor desprinde nici de amintirea sa, în mandatul celui care-și dorea pentru România un comunism cu față umană, țara noastră a intrat în NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.
.
În cei aproape o sută de ani de viață, Iliescu a cunoscut trei Românii: s-a născut în România Mare, a trăit maturizarea în comunism și a asistat la renașterea democratică de după Revoluție. A văzut o țară agrară devenind industrială, apoi căutându-și locul într-o lume fără granițe. România de la plecarea sa nu mai seamănă cu cea în care a venit, iar această transformare i-a purtat cu siguranță amprenta, cu bunele și cu relele care i-au însoțit numele în timp.
.
Ion Iliescu este primul președinte pe care România îl pierde după Ceaușescu. Mai mult decât un om politic, el a fost chipul unei perioade de tranziție, cu luminile și umbrele ei, cu speranțe și deziluzii. Plecarea sa înseamnă nu doar sfârșitul unei vieți, ci și închiderea unui capitol istoric. S-a încheiat o epocă.
