Lev Gudkov este sociolog și director al Centrului Levada, una dintre ultimele instituții independente din Rusia care mai măsoară opinia publică fără să o machieze pentru Kremlin. Levada nu face propagandă, ci sondaje. Iar Gudkov nu vinde speranțe, ci diagnostice. Unele incomode. Cel mai recent dintre ele sună a paradox: rușii susțin războiul, dar nu vor să participe la el.
.
La suprafață, cifrele par clare. Majoritatea respondenților declară că sprijină „operațiunea militară”. Dar când întrebarea devine personală, dacă ar fi dispuși să meargă ei înșiși pe front, sprijinul se evaporă. Războiul este acceptat ca idee, ca narațiune, ca fundal de televizor. Nu ca experiență trăită. Este o loialitate pasivă, comodă, fără costuri directe.
.
Gudkov explică această contradicție prin felul în care funcționează societatea rusă. Războiul nu este perceput ca o tragedie morală, ci ca un mecanism de stabilizare. De fiecare dată când Rusia a intrat într-un conflict – Cecenia, Georgia, Crimeea, Ucraina – regimul s-a consolidat. Nu pentru că oamenii ar fi devenit mai fericiți, ci pentru că incertitudinea s-a redus. Într-o societate anxioasă, obișnuită cu autoritatea, existența unui dușman extern oferă ordine, sens și liniște psihologică.
.
Această reacție nu a apărut din senin. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia nu a trecut printr-o ruptură reală cu trecutul. Nu a existat o condamnare instituțională a represiunilor sovietice, nu a existat o reformă profundă a serviciilor de securitate, nu a existat o schimbare reală a educației civice. Structurile au rămas, reflexele au rămas, frica a rămas. Doar ideologia s-a schimbat.
.
Anii ’90, idealizați în afară și demonizați în interior, au jucat un rol crucial. Pentru o parte a populației, tranziția a însemnat haos, sărăcie și pierderea statutului social. Promisiunea libertății a venit la pachet cu insecuritate. Din această decepție s-a născut resentimentul. Putin nu l-a creat, spune Gudkov. L-a canalizat. A mutat frustrarea internă spre exterior, spre Occident, spre un inamic convenabil.
.
Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte din analiza lui Gudkov este absența unei poziții morale clare. Mulți ruși spun că ar prefera pacea. Puțini vorbesc despre vină sau responsabilitate. Victimele războiului sunt abstracte, îndepărtate: contractori, deținuți recrutați, oameni din regiuni periferice. „Nu ai noștri.” Această distanțare face posibilă susținerea războiului fără disconfort moral real.
.
Gudkov descrie societatea rusă ca fiind „nevrotică”. Plină de contradicții nerezolvate, oscilând între mândrie imperială și frică profundă de schimbare. Stabilitatea este preferată libertății, chiar și atunci când stabilitatea înseamnă stagnare. Războiul funcționează ca un sedativ colectiv: reduce anxietatea, amână confruntarea cu problemele interne, oferă o poveste simplă într-o realitate complicată.
.
În acest context, dorința de pace există, dar nu se transformă în presiune publică. Oamenii ar accepta negocieri dacă liderul le-ar decide. Nu le cer. Inițiativa politică rămâne, ca întotdeauna, de sus în jos. Gudkov este sceptic față de ideea unei revolte populare masive. Schimbarea, spune el, ar veni mai degrabă dintr-o criză internă a elitei și o delegitimare a regimului din interior, nu din stradă.
.
Concluzia lui nu este una optimistă, dar este coerentă. Fără o asumare reală a trecutului sovietic și fără reforme instituționale profunde, Rusia riscă să repete același ciclu: autoritarism, criză, mobilizare externă, consolidare. Războiul nu este o abatere, ci o consecință logică a unui proiect de modernizare abandonat la jumătate.
.
Gudkov nu strigă. Nu moralizează. Nu promite un final fericit. Doar arată datele și spune ce văd ele. Uneori, cel mai incomod adevăr este că o societate poate susține un război fără să-l vrea cu adevărat. Și poate trăi mult timp în această contradicție.
