Dacă i-ai fi spus unui român în 1997, pe când stătea la coadă la Western Union să ridice cincizeci de dolari trimiși de rudele plecate în Italia, că într-o zi țara lui va avea un PIB de 400 de miliarde de euro, te-ar fi privit exact cum privești un nebun pe stradă: cu milă amestecată cu neîncredere.
.
Și totuși, aici suntem. 2026. PIB-ul va fi patru sute de miliarde de euro. Trebuie să înțelegi de unde am plecat ca să pricepi cât de absurd e drumul parcurs. Anii ’90 în România nu erau o tranziție. Erau un haos organizat. Inflația lovea cu trei cifre, fabricile se închideau una câte una ca luminile într-un cartier după miezul nopții, iar „privatizarea” era cuvântul elegant pentru cel mai mare jaf din istoria modernă a țării. Milioane de oameni au descoperit brusc că meseria lor de sudor, strungar, inginer la uzina de tractoare, nu mai valora nimic. PIB-ul României la mijlocul anilor ’90? Undeva pe la 30-35 de miliarde de dolari. O economie mai mică decât bugetul anual al unor companii pe care azi le porți în buzunar, pe telefon. Iar în tot acest timp, copiii se uitau la desene animate pe televizoare Electronica, în apartamente cu apă caldă doar două ore pe zi, în timp ce părinții lor numărau banii pentru lapte și pâine.
.
Apoi s-a întâmplat ceva. Nu un moment glorios, nu o revoluție economică gândită de vreun geniu vizionar. S-a întâmplat, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când lași zeci de milioane de oameni disperați, inteligenți și încăpățânați să se descurce singuri. De la 100 la 200 de miliarde de euro a fost nevoie de 12 ani. Timp destul cât să crească o generație întreagă, generația care a învățat engleză singură de pe internet, care a construit industria de IT din garaje și apartamente cu două camere, care a plecat în Vest, a învățat cum funcționează lucrurile acolo și s-a întors cu bani, idei și, cel mai important, cu pretenții.
.
De la 200 la 300 de miliarde a fost nevoie de 5 ani. Accelerarea asta nu e un accident. E compresie economică pură, infrastructură nouă, fonduri europene, consum în creștere, o clasă de mijloc care nu mai exista cu zece ani în urmă.
.
De la 300 la 400 de miliarde? 3 ani. Trei. Cifrele astea nu mint, dar nici nu spun toată povestea. Pentru că România anului 2026, cu cele 400 de miliarde ale ei, rămâne o țară a contrastelor pe care nicio statistică nu le poate reconcilia. Avem salarii în IT care rivalizează cu cele din Berlin, și pensionari care trăiesc din 300 de euro pe lună. Avem autostrăzi care se opresc brusc în câmp, spitale unde te rogi să nu ajungi, și o capitală care arată simultan ca Viena și ca Istanbul-ul, în funcție de pe ce stradă o iei.
.
Și totuși, și aici e partea pe care cinicii ca mine trebuie s-o recunoască, povestea României e una dintre cele mai spectaculoase din Europa postbelică. Nicio țară nu a pornit de mai jos, cu mai puțin capital, mai puțină încredere instituțională, mai puțin de orice, și n-a ajuns unde suntem noi acum. Părinții noștri stăteau la cozi în frig pentru ulei și zahăr. Au supraviețuit unui deceniu de sălbăticie economică. Iar noi stăm aici, în 2026, discutând serios despre momentul în care vom depăși economia Austriei. Nu e perfect. Nu e drept. Nu e distribuit egal. Dar e real. Patru sute de miliarde de euro. De la o țară care, acum treizeci de ani, nu-și permitea să-și încălzească propriile spitale. Dacă asta nu e cea mai bună poveste nepovestită a Europei, atunci nu știu care e.
.
sursă foto https://madc.ro
