Bruxelles-ul cochetează tot mai mult cu ideea independenței strategice, de data aceasta într-un domeniu infinit sensibil: informațiile secrete. Comisia Europeană sub conducerea Ursulei von der Leyen a început deja să se gândească la crearea unui nou organism de intelligence, integrat în Secretariatul General al Comisiei, menit să adune, să ordoneze și să analizeze informațiile colectate de la serviciile naționale.
.
Cu alte cuvinte, Europa vrea propriul „creier” de securitate. O structură comună în care experți din serviciile de informații ale statelor membre să poată lucra împreună, într-o logică de „toți pentru unul și unul pentru toți”. Dar e o idee bună? Sau doar un exercițiu de optimism birocratic?
.
Motivația pentru acest demers nu e greu de descifrat. În ultimii ani, pe fondul invaziei din Ucraina, Europa a descoperit cât de vulnerabilă este, atât în fața unei Rusii imperiale, cât și lângă o Americă izolaționistă care-i învață încet-încet pe europeni că trebuie să învețe să meargă singuri prin ploaie.
.
De aceea, UE deja se repoziționează: își reevaluează capabilitățile de securitate, discută cel mai amplu program de reînarmare de la finalul Războiului Rece și, în mod logic, se gândește la o structură de intelligence europeană.
.
Teoretic, proiectul are beneficii evidente. În primul rând, ar stimula cooperarea reală între statele membre. Nu doar schimburi ocazionale de informații, ci o colaborare instituționalizată, continuă, profesionistă. E diferența dintre a împrumuta o unealtă de la vecin și a construi împreună o casă. În al doilea rând, ar oferi Uniunii capacitatea de a analiza rapid și coerent riscurile fără să depindă de bunăvoința Washingtonului. Europenii ar avea un instrument propriu de anticipare și reacție. Și, poate cel mai important, ar crea premisele ca Europa să vorbească pe o singură voce în materie de securitate.
.
Problema e că, dincolo de aceste beneficii, proiectul se lovește de realitatea dură a politicii europene. Înființarea unui serviciu secret comun presupune încredere, iar încrederea e un bun volatil în relațiile dintre statele membre. Luați doar exemplul Slovaciei și Ungariei – guverne apropiate de Moscova, incomod de apropiate din perspectiva restului continentului. Câtă informație ar fi dispusă Germania să împartă cu Viktor Orbán? Sau Franța cu Robert Fico?
.
Și, mai ales, ce se întâmplă dacă la următoarele alegeri naționale câștigă valul suveranist și ultra-nationalist? Mai rămân atunci statele pro-europene dispuse să-și pună datele sensibile într-un sertar comun din care s-ar putea servi nestingherit un Putin?
.
Deocamdată, proiectul e la stadiul de intenție. Sublim pe hârtie, dar cu desăvârșire lipsit de practică. Dacă ținem cont de divergențele politice interne ale Uniunii, de neîncrederea istorică dintre serviciile naționale și de riscul ca unele guverne să folosească informațiile în scopuri proprii, această construcție pare mai degrabă wishful thinking decât plan operațional.
.
Adevărul e că o Uniune Europeană cu un serviciu secret propriu ar fi, fără îndoială, mai puternică. Dar o Uniune incapabilă să se pună de acord asupra direcției politice și strategice nu va reuși niciodată să construiască o astfel de instituție.
