Sâmbătă seara la Cannes, Cristian Mungiu a urcat din nou pe scenă să ridice Palme d’Or. A doua oară, la nouăsprezece ani după prima. Tilda Swinton i-a întins trofeul, Sebastian Stan și Renate Reinsve stăteau lângă el, iar Mungiu, om care nu prea face spectacol în public, a zis că premiile sunt rezultat de context și circumstanță și că important rămâne filmul, nu trofeul. Lasă filmul să vorbească. Treaba lui. Asta-i Mungiu.
.
Un regizor care a refuzat aproape toată viața să facă pe vedeta. Născut la Iași în ’68, jurnalist înainte să ajungă la regie și asta probabil explică de ce filmele lui au mereu ceva sec, ceva de anchetă, fără înflorituri. Cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile a luat primul Palme d’Or în 2007 și a pus România pe harta cinematografiei serioase. De atunci, a continuat aproape în surdină, După dealuri, Bacalaureat, R.M.N., fiecare film, o fotografie cu blitz peste o țară care nu prea vrea să se uite la ea însăși. Acum a plecat din țară. Pentru prima dată filmează în afara României, cu o distribuție internațională. Și tot pe noi ne-a luat la întrebări.
.
Fjord spune povestea familiei Gheorghiu, Mihai și Lisbet, o familie de imigranți penticostali români stabiliți într-un orășel de pe coasta vestică a Norvegiei. Cinci copii. O viață liniștită, în aparență. Pe Mihai îl joacă Sebastian Stan, pe Lisbet, Renate Reinsve. Până când școala sesizează Barnevernet, serviciile de protecție a copilului. Mihai recunoaște că-i mai dă, ocazional, câte o palmă la fund vreunui copil când întrece măsura. Atât. În Norvegia, atât e prea mult. Copiii sunt luați și plasați în asistență maternală, inclusiv bebelușul pe care Lisbet îl alăpta. Începe coșmarul birocratic, apoi circul mediatic, apoi protestele, apoi criza diplomatică. Mungiu nu se așază de partea nimănui. Pune întrebarea pe care nu vrea nimeni s-o pună: cât de toleranți sunt cei care își fac din toleranță o religie?
.
Filmul e inspirat de un caz real. Familia Bodnariu, 2015, cinci copii ridicați de statul norvegian, scandal internațional, mitinguri din București până la Washington. Iar acolo, pe ecran, mai stă o ironie pe care mulți o vor rata: Sebastian Stan, americanul cu mușchi din filmele Marvel, e bucureștean. A plecat de aici la opt ani. Acum, după trei decenii pe alte continente, s-a întors să joace în românește un tată dintr-un sat pe care nu l-a văzut niciodată în viața lui.
.
Un fiord arată liniștit la suprafață. Apa nu se mișcă mult, oglindește muntele, te face să crezi că-i lac. Dedesubt sunt sute de metri de întuneric și sare. Dar un fiord e o rană. O tăietură lăsată de un ghețar într-un trup de munte, umplută cu apă rece. Frumusețea lui e rezultatul a zece mii de ani de presiune lentă. Asta filmează Mungiu, nu peisajul, ci presiunea.
