Într-un amplu interviu acordat revistei Q Magazine, Alina Mungiu-Pippidi schițează, cu un amestec de analiză rece și apel la acțiune, conturul unei noi mișcări politice. Tonul, substanța și direcția discuției duc inevitabil cu gândul la ambițiile Convenției Democrate Române din anii ’90 – alianța născută din societatea civilă și partide neatinse de puterea post-comunistă, menită să ofere României o alternativă morală și pro-occidentală.
.
Pippidi afirmă că, în perspectiva alegerilor de peste trei ani, este nevoie de o formațiune politică complet nouă, lansată chiar în această vară și pregătită până la Crăciun. Premisa e clară: actualele partide aflate la guvernare sunt pe cale să piardă sprijinul popular, iar vidul politic ce se prefigurează sub amenințarea suveraniștilor trebuie umplut de cineva „care să nu fi fost la guvernare și care să aibă o opțiune netă pentru Europa”.
.
Dar cine ar putea construi această nouă formațiune? Politologul pune degetul pe o rană sensibilă, indicând că o alternativă politică pro-europeană nu poate veni din clasa mijlocie actuală, care este azi prosperă, vocală în proteste, dar nedispusă să plătească mai mult pentru echilibrul social și adesea izolată de realitățile celor defavorizați. În opinia ei, cei din clasa de mijloc trebuie să își asume acum mai multă responsabilitate, inclusiv financiară, pentru stabilitatea societății, dat fiind că economia subterană crește din nou, iar coeziunea socială se erodează. Pe acest fond, pericolul unui suveranism alimentat de activismul rusesc face urgentă consolidarea unei alternative europene autentice, curate și credibile, în opinia politologului. În final, „partidele bune se alcătuiesc din mai multe asociații, care pot face o mare cortină”, indică Mungiu-Pippidi drept soluție, deja testată în România anilor de tranziție.
.
Analogia cu CDR nu e doar retorică. Și atunci, ca și acum, exista dorința de a rupe cercul vicios al partidelor compromise, de a coagula forțele civice și intelectuale într-o opțiune electorală pro-occidentală. Diferența este că astăzi România are o clasă mijlocie mai puternică, dar și un context geopolitic mai tensionat. Dacă în anii ’90 miza era desprinderea definitivă de moștenirea comunistă, acum miza este protejarea ancorării europene și prevenirea replierii sub umbrele iliberale.
.
Întrebarea rămâne: vom asista la apariția unei mișcări capabile să reediteze, cu lecțiile învățate, spiritul CDR? România a mai visat la un lider intelectual care să-i schimbe cursul și a fost dezamăgită. Rămâne de văzut dacă, de data aceasta, visul se poate materializa într-o forță politică reală.
