Emil Constantinescu are 84 de ani. A fost președintele României între 1996 și 2000. Interviul „Ultimul idealist” de pe TVR1 face lumină în câteva momente vitale pentru România. Nu face teorii. Spune ce a văzut. Cu cine s-a întâlnit. Ce casetă a ascultat. Ce ordin a dat. Ce documente a citit. Iar ce rezultă din asta nu seamănă cu istoria oficială pe care o auzim de 35 de ani. Nu seamănă cu ce credem că știm.

.

Silviu Brucan a spus-o cu cinismul rece care l-a făcut faimos: „Era un tren în gară. Noi eram pregătiți să sărim și noi ne-am urcat în el.” Asta e tot. Asta a fost decembrie ’89, în mintea celor care au preluat puterea. Nu eroi. Nu revoluționari. Călători cu biletul cumpărat dinainte, așteptând pe peron, cu valizele făcute, să vină trenul. Iliescu, Brucan, Militaru. Toți gorbacioviști convinși. Toți cu legături la Moscova de zeci de ani. Iar trenul, când a venit, mergea într-o direcție foarte precisă. Spre național-comunismul reformat, nu spre democrație.

.

Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Nu „Trei culori”. Nu „Deșteaptă-te, române”. Imnul comuniștilor de pretutindeni. Constantinescu insistă pe asta. E un detaliu pe care cei care încearcă astăzi să-l reabiliteze ca patriot uită să îl pomenească. Pentru că șterge tot. Întreaga mitologie a „eroului național” cade într-o singură strofă în limba franceză, urlată în fața plutonului de execuție. A murit ca un comunist convins. Nu ca un român. Curajul, recunoaște Constantinescu, l-a avut. Dictatorii au curaj. De-aia sunt dictatori.

.

Toți ceilalți lideri comuniști au acceptat perestroika. Toți. Unul singur a refuzat: Ceaușescu. De ce? Pentru că național-comunismul fusese construit pentru un singur scop. Să-l țină pe el la putere. Era ultima încercare de a salva un sistem care murea. Steaguri, marșuri patriotice, „nu mai plătim tribut nimănui”, tot decorul ăsta a fost adăugat după 1971, când Ceaușescu s-a întors din China cu idei. Pe vremea când marele frate sovietic vorbea de transparență, el alegea Tiananmen. Se visa lider mondial. Africa. Orientul Mijlociu. Un fel de Mao neaoș.

.

Au intrat anticomuniști. Au ieșit antiteroriști. Pentru cei care au trăit decembrie, asta e fraza care explică totul. În toate orașele țării, oamenii au luat cu asalt sediile Comitetului Central. Strigau „Jos comunismul”. Câteva ore mai târziu strigau „Jos teroriștii”. Aceiași oameni. Cum? Televiziunea. Manipularea prin televiziune. Singura voce care vorbea în țara aia. Au fost inventați pentru un motiv foarte simplu: armata trăsese în populație. Generalii care dăduseră ordine aveau nevoie de un alt dușman. Un dușman invizibil pe care să dea vina pentru cei 942 de morți de după 22 decembrie. A funcționat. 35 de ani mai târziu, încă funcționează.

.

După 1990 frica dispăruse. Asta era problema. Populația își pierduse frica, la Timișoara, la Sibiu, la Arad, în Piața Universității. Iar serviciile secrete, fără frică, deveneau inutile. Niște birouri pline de dosare fără rost. Așa că, spune Constantinescu, serviciile române și cele ungare au pus la cale ceva. Un conflict etnic la Târgu Mureș. Sânge pe stradă, scenele alea cu Mihăilă Cofariu bătut crunt, panică. Bosnia înainte de Bosnia. Au reușit jumătate din plan. N-a degenerat în război civil, dar a reinstalat frica. Și odată cu frica, bugetele, dosarele, șantajul. Tot aparatul invizibil de control care leagă România până astăzi.

.

Reconcilierea a fost prețul de intrare înspre vest. Vesticii nu voiau dreptate. Voiau liniște. Constantinescu a stat de vorbă cu Margaret Thatcher. Cu Helmut Kohl. Cu toți cei care contau. Și a aflat ceva neplăcut: nimeni nu prevăzuse căderea. Nimeni nu era pregătit. Iar atunci când URSS s-a desfăcut peste noapte, occidentul s-a trezit cu „avantaje uluitoare” la care nu contribuise. Lipsa amenințării nucleare. Piață nouă. Forță de muncă ieftină. În schimb, cerea un singur lucru: reconciliere. Adică nu deranjați apele. Nu mai cereți procese. Nu mai întrebați cine a tras în decembrie. NATO și Uniunea Europeană – ăsta a fost prețul.

.

„Lunetiștii noștri sunt la post”. În 1999 Constantinescu primește o casetă de la SRI. O ascultă în biroul lui de la Cotroceni. Pe casetă: Dan Iosif, fost consilier prezidențial, sună pe Iliescu. „Lunetiștii noștri sunt la post și când ajunge Constantinescu la universitate o să-l lichidăm.” Răspunsul lui Iliescu: „Dane, fii cuminte, nu se face așa ceva.” Apoi se aude Dan Iosif cum sună mai departe: „Tataie nu e de acord. Anulăm comanda”.

.

Cum a ales în 1999 România să își țină promisiunea? În 1996, ultimul an al lui Iliescu, România semnase un tratat de prietenie cu Iugoslavia lui Miloșevici. Cu o clauză specifică: niciuna dintre țări nu va folosi teritoriul propriu pentru atacuri împotriva celeilalte. Trei ani mai târziu, americanii bombardează Belgradul. Și au nevoie să zboare prin spațiul aerian românesc. Constantinescu spune da. Mai mult, le dă și aeroportul de la Timișoara, care e la 70 de mile de Belgrad. Un cuțit la gâtul lui Miloșevici. Încalcă tratatul. Vădit, asumat, fără nuanță. Iliescu, în opoziție, putea cere suspendarea președintelui în parlament. Era justificat. N-a făcut-o. S-a abținut.

.

Încercare de lovitură de stat din 1999. Aproape Belarus. Minerii mărșăluiau spre București. Jandarmeria trădase. La Costești, drumul spre capitală era deschis. Constantinescu stă în biroul de la Cotroceni și i se raportează la fiecare 20 de minute. Generalul Degeratu mută tancuri din Craiova. Blochează toate drumurile către capitală, mai puțin cel de retragere spre Petroșani. Sârmă ghimpată. Coloane întregi. Constantinescu spune două lucruri despre acel moment. Dacă pierdeam, România devenea Belarus. Eram pe linia Belarus, Serbia, Iugoslavia. Adică izolare, sancțiuni, un dictator local, Moscova drept singura prietenă. Câteva ore au separat două țări complet diferite, două destine. Tancurile lui Degeratu au zis „pe aici nu se trece”.

.

Memoria este o formă de justiție. 942 de morți și 2.245 de răniți. Un dosar care merge înainte și înapoi, de la Parchet la Curtea Supremă, de la Curtea Supremă la Parchet, ca o minge într-un joc fără reguli. Toți știu că nu va exista proces. Inculpații îmbătrânesc. Mor pe rând. Iar justiția își joacă rolul ei, foarte profesionist: amână judecata. Istoricii? Refuză. Refuză să scrie istoria recentă a României pe baza documentelor existente. E mai comod să tăcem. Constantinescu, la 84 de ani, spune singurul lucru care îi mai rămâne: memoria ca formă de justiție. Nu uităm. Atât. E puțin. Dar putea să fie nimic.

.

Vezi aici tot interviul – Dosar România: Ultimul idealist – interviu cu Emil Constantinescu