S-a votat cu speranță, s-a cerut cu voce tare reformă și s-a visat la o țară în care cheltuielile publice nu mai curg într-o gaură neagră. Românii au spus că e timpul să fie strunite excesele bugetare, să nu mai existe privilegii nemeritate, să se taie din rădăcină risipa. Iar acum, când premierul Ilie Bolojan, cu sprijinul președintelui Nicușor Dan, începe exact acest proces, răspunsul e năucitor: “Nu așa!”.
.
Se revoltă elevii, părinții, profesorii și în general angajații din instituții de stat, în timp ce sindicatele amenință. Spontan sau nu, protestele au erupt ca un refuz colectiv: da, vrem tăieri, dar nu de la noi.
.
Cu alte cuvinte, tăierile sunt bune, ba chiar necesare, dar să se aplice altora. Nouă nu! Noi suntem cei care muncim din greu, care merităm fiecare leu, fiecare spor. Cei care ar trebui să plătească sunt “ceilalți” – parlamentarii cu pensii speciale, guvernanții care sigur fură, toți cei care, nu ca noi, și-au tras salarii mari și beneficii mari. Fiecare se crede excepția.
.
Sigur că e firesc să fim revoltați când vedem bugetari cu salarii de ‘j de mii de euro, care nicicum nu ar trebui să existe, în mod special acolo unde nu e justificat. Dar reacțiile pe care le vedem zilele acestea sunt la limita absurdului, ca cele privind plafonarea sporurilor de condiții vătămătoare, văzută ca o ofensă pentru că angajații lucrează cu echipamente electronice, sunt presați de termene limită și trăiesc sub “suprasolicitare intelectuală”. E hilar. Cine nu trăiește asta, în orice birou, public sau privat? Dacă stresul și statul la calculator sunt condiții vătămătoare, atunci toți ar trebui să cerem sporuri – inclusiv pentru stat pe telefon sau pentru urmărit seriale pe Netflix.
.
Poate vedem azi reacții virulente dintr-o lipsă profundă de încredere. Românii nu cred că statul va cheltui mai bine banii economisiți prin tăieri sau obținuți prin taxe mai mari. Și poate au dreptate. Dar până nu renunțăm la dublul standard – austeritate, dar nu pentru noi – nu ne vom mișca din loc niciun centimetru.
