În România ultimului an, creșterea prețurilor a devenit un sport național. De când Guvernul a anunțat, în vară, eliminarea plafoanelor la energie electrică și majorarea TVA și a accizelor, scumpirile au intrat într-un regim de permanență. Nu mai contează ziua din calendar – fiecare vine cu surpriza ei. Iar dacă ai impresia că ai ajuns la capătul listei și al puterilor… se mai poate un pic: taxe și impozite locale mai mari și prețuri crescute la orice mișcă. Numai la anul ne așteaptă majorări la impozitele pe proprietăți și mașini și la câte altele, ca și un nou val de “liberalizări”, pentru că dispar plafoanele la adaosul comercial pentru alimentele de bază și la prețul gazului.

.

Pe de altă parte, veniturile populației au rămas nemișcate: pensiile sunt înghețate, salariile la fel. În piață investițiile scad, companiile disponibilizează, iar oamenii stau cu respirația tăiată, așteptând următoarea lovitură. Banii celor mulți sunt aceiași, dar prețurile au crescut, cresc și vor continua să crească pentru toată lumea.

.

Ecuația e simplă și implacabilă: cineva trebuie să cedeze. Nu va fi statul, ci consumatorul, care va face ce a făcut dintotdeauna când statul a forțat nota: va ieși, încet, dar sigur, din zona fiscalizată și va intra în zona gri. Acolo unde supraviețuirea costă mai puțin, iar chitanța nu vine niciodată.

.

În acest context, economie nefiscalizată nu înseamnă doar evaziune, ci adaptare. Înseamnă că, în loc să cumperi cartofi din supermarket, îi iei de la prietenul care “știe pe cineva”. Și că, în loc să plătești servicii cu factură, găsești “un băiat” sau “un vecin priceput” care nu include TVA. Nu pentru că românii sunt rău-platnici, ci pentru că statul devine un creditor prea scump.

.

Reacția în lanț e deja scrisă: statul va încasa mai puțini bani, pe măsură ce tot mai multe tranzacții se mută în zona nefiscalizată. Iar economia gri – aceea atât de criticată în vremuri de creștere – devine brusc colacul de salvare într-o criză pe care Guvernul o provoacă previzibil cu propriile măsuri.

.

E, într-un fel pervers, o formă de echilibru. Economia gri e flexibilă, rapidă, adaptabilă. Rezistă mai bine în fața șocurilor decât economia oficială, sufocată de taxe, reglementări și o birocrație care nu are nicio reacție la realitate. Și, de fiecare dată când statul lovește cu taxe mai mari, economia gri amortizează lovitura.

.

Nu pentru că ar fi ideal. Ci pentru că oamenii au învățat un principiu simplu: când toate prețurile cresc, există un singur lucru de făcut – să găsești drumul cel mai scurt către o piață în care statul nu intră.

..