La începutul războiului din Iran, regimul atacat de Statele Unite și de Israel a avertizat lumea să se pregătească de un preț al petrolului de 200 de dolari. La urma urmei, tocmai închisese unul dintre cele mai importante noduri energetice ale planetei: strâmtoarea Ormuz, de care depindea trecerea a 20% din petrolul lumii. Amenințarea, foarte credibilă, nu a devenit realitate. În cele aproape 6 luni scurse de la începutul războiului din golful Persic, prețurile petrolului au crescut, sigur, dar nu s-au îndepărtat niciodată prea mult de pragul de 100 de dolari. Înainte de izbucnirea conflictului, petrolul Brent era undeva la 71 de dolari; maximul a fost atins în aprilie, la aproape 112 dolari, iar astăzi e pe la 90 de dolari. Ce s-a întâmplat?
.
O diferență mare a făcut-o China. Cel mai mare importator și de departe cel mai mare consumator de energie al lumii, dar și cel mai strategic jucător pe piața globală. Încăpățânarea Beijingului de a atinge independența energetică – de a se blinda, cu alte cuvinte, de toanele și imprevizibilul restului lumii – a făcut din China unul dintre cei mai puternici jucători din energie al planetei: pe termen scurt, capabil să salveze lumea de la o criză energetică, iar pe termen lung, un colos care va schimba în cele din urmă economia globală.
.
Înainte de război, China cumpăra mai mult petrol decât toată Europa și de aproape două ori mai mult decât Statele Unite. Și totuși, după izbucnirea conflictului, China și-a redus importurile cu 40% – la timp ca să lase cantitățile masive de petrol pe care le absorbea să meargă către alte piețe, care altfel s-ar fi confruntat cu penurie, prețuri catastrofale la petrol și, în final, o criză economică ce-ar fi tras după ea întreaga lume.
.
Pentru asta, pe plan intern n-a folosit o singură pârghie, ci a capitalizat o strategie de electrificare a pieței în care a investit în ultimul deceniu, peste care a adăugat două decizii de criză: a consumat din rezerve și a interzis exportul de produse rafinate din petrol, tăind capacitatea și necesarul de petrol ale rafinăriilor deținute de stat. Nicio altă economie de pe planetă nu poate face asta la această scară și la comandă. Nimeni altcineva nu avea nici rezerve de petrol suficient de mari ca să oprească șocul prețurilor. În afară de China. Rezervele sale erau mai mari decât cele ale Statelor Unite, Japoniei, Arabiei Saudite și Coreei de Sud combinate.
.
Totuși, de ce a făcut-o? Nu din generozitate. China e o economie construită pe export, iar o lume în recesiune e o lume care nu-i mai cumpără marfa. Prăbușirea piețelor externe ar fi lovit-o în final la fel de tare ca pe oricine altcineva. De aici cele două fețe ale aceleiași strategii, care par contradictorii: China salvează lumea pentru că are nevoie de ea drept client – și se blindează împotriva ei ca să nu depindă de nimeni.
.
Pentru că partea cu adevărat impresionantă e modul în care își construiește autosuficiența, reducând toate vulnerabilitățile. Vulnerabilitate, în lectura Beijingului, înseamnă orice depinde de altcineva: fiindcă nu are rezerve mari de petrol și gaz, vrea să se asigure că nu depinde de ele. Cât sunt inevitabile, importă la prețuri mici și stochează masiv. Dar în paralel dezvoltă sectorul regenerabil, unde e deja lider mondial. Și, în vârf, energia nucleară: China e acum cel mai mare constructor de infrastructură energetică nucleară – cu cele 39 de reactoare în construcție (jumătate din capacitatea globală în construcție în prezent), va depăși în doar câțiva ani Statele Unite, cea mai mare putere energetică nucleară a lumii. A demonstrat că are capacitatea: China și-a dublat flota nucleară în ultimii 10 ani, iar în ultimii 5, a lansat un reactor o dată la câteva luni.
.
Iar energia este doar cheia de boltă a strategiei Beijingului. Cu acest fundament, China își construiește resursele necesare nu doar pentru a alimenta uriașa ei economie industrială, ci și pentru cursa tehnologică în care vrea să domine următoarele decenii. Lecția ultimelor luni e însă mai mare de atât: puterea energetică nu mai aparține doar celui care controlează resursele, ci și celui care își poate permite să nu le cumpere. Iar China tocmai a demonstrat că are suficientă încât să miște întreaga lume.
