Încă de la învestirea actualului guvern s-a creat această narațiune convenabilă care domină discursul public: PSD este partidul care destabilizează – Coaliția, deci interesele românilor; Guvernul, deci țara. PNL și USR, în oglindă, reprezintă pilonii responsabilității, garanții stabilității și ai reformei. O teză simplă, repetată suficient de des încât să devină reflex. Dar realitatea politică este, ca de obicei, mai complicată de atât.
.
Ultimele mișcări din interiorul coaliției arată mai degrabă un joc în trei, în care fiecare partid contribuie, în felul său, la tensiune și blocaj.
.
PSD a anunțat încă de ieri subiectul viitoarei crize din coaliție și soluția ca aceasta să nu ajungă la ruptură: a decis că pe 20 aprilie decide dacă mai stă sau nu la guvernare și a anunțat că măsurile de protejare a populației și economiei de efectele crizei petrolului și gazului acceptate de guvern nu sunt nici pe departe suficiente, cerând ca orice bani încasați suplimentar de stat din creșterile de prețuri la carburanți să se întoarcă la afaceri și la oameni – o propunere care mai fusese formulată în alte cuvinte de mediul de afaceri la negocierea măsurilor de sprijin, pe care Ilie Bolojan o refuzase.
.
În aceeași zi, pe seară, PNL și USR contraatacă cu o decizie la indigo: de a condiționa, prin rezoluții interne votate cu unanimitate sau majoritate covârșitoare, orice viitoare colaborare cu PSD de absența unui gest de „destabilizare” politică. Mai precis: dacă PSD votează o moțiune de cenzură sau, în versiunea liberală, provoacă o criză în coaliție, niciunul dintre partide nu mai negociază cu PSD formarea unui alt guvern.
.
Nu este doar un avertisment politic, ci un ultimatum. Tradus: dacă PSD încearcă să schimbe premierul, chiar fără a schimba vreo altă virgulă în coaliție, devine automat paria politic, împins spre negocieri cu AUR. Exact partidul pe care nimeni nu vrea, oficial, să îl legitimeze.
.
Practic, PNL și USR echivalează stabilitatea guvernării cu menținerea lui Ilie Bolojan în funcția de premier. Nu coaliția, nu programul de guvernare, nu reformele – ci o persoană. Or, aici apare fisura majoră: PSD transmite clar că poate guverna în continuare, inclusiv alături de PNL și USR, dar nu cu Bolojan. Este o condiție politică discutabilă, dar nu, prin definiție, ilegitimă. Așa că refuzul categoric al celorlalte două partide de a lua măcar în calcul această cerere nu e un act de stabilitate. E o rigidizare strategică. De tip „ești cu noi sau împotriva noastră”.
.
Iar presiunea pe PSD nu este doar politică, și aici avantajele de imagine joacă un rol important. PNL beneficiază de capitalul de încredere al lui Ilie Bolojan, perceput ca reformator de electoratul urban, prezent, activ și influent în spațiul public. USR continuă să se legitimeze prin eticheta de partid al reformei. Ambele luptă cu PSD-ul „învechit în rele” deși sunt cu toții în același guvern, iar împreună, reușesc să impună teza că orice mișcare a PSD devine automat „destabilizare”.
.
PSD, fără îndoială, a contribuit la tensiuni. A făcut opoziție din interiorul guvernării, a dublat discursul public și și-a radicalizat mesajul. Este o tactică vizibilă și, uneori, agresivă… pe care, culmea, și PNL și USR o adoptă, mai neoficial, mai pasiv-agresiv, în lupta din spațiul public cu „Ciuma Roșie”. Deci a reduce întreaga criză la comportamentul PSD înseamnă a ignora rolul tuturor celorlalți.
.
Pentru că și PNL și USR contribuie activ la aceeași stare de instabilitate, printr-o strategie de închidere totală a oricărei negocieri. Când orice alternativă este exclusă din start, când un lider devine linie roșie absolută, iar orice tentativă de renegociere este etichetată drept trădare sau destabilizare, coaliția nu mai funcționează politic. Funcționează doar declarativ.
.
O notă interesantă apărută pe surse în presă întărește această impresie. În interiorul PNL, mai mulți membri ar fi cerut ca rezoluția adoptată de liberali să includă explicit refuzul oricărei negocieri cu AUR în cazul în care actuala coaliție s-ar destrăma. Ilie Bolojan, personajul principal al scandalului din coaliția de guvernare, n-a fost de acord.
.
În acest context, două întrebări sunt inevitabile: cine destabilizează de fapt și de ce este Ilie Bolojan miezul și miza?
.
Criza nu este produsul unui singur partid. Este rezultatul unei dinamici în care fiecare formațiune politică își apără propriul interes, împingând limitele coabitării până la punctul de ruptură. Iar în momentul în care toate părțile acuză destabilizarea, dar niciuna nu cedează, problema nu mai este cine a început. Problema este că cineva nu vrea, cu adevărat, să se oprească.
