Am fost la Nisa de trei ori în ultimii zece ani. Anul acesta, din nou. Și pentru prima dată am simțit ceva ce nu voiam să simt: orașul și-a pierdut strălucirea aceea discretă. Cel puțin în mintea mea Nisa avea o eleganță rară. Nu se dădea în spectacol. Nu te apuca de guler ca Barcelona, nu-ți vindea suveniruri din prima secundă ca Veneția. Stătea acolo, discretă și puțin plictisită, ca o femeie care știe că nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Asta era Nisa. Era.

.

Promenade des Anglais e acum altceva. Pestriță, zgomotoasă, cu mirosuri orientale care plutesc peste tot, un amestec care nu s-a hotărât încă ce vrea să fie. Prea mulți turiști. Prea mult zgomot. Prea multe culori, toate țipând una la alta. Te plimbi pe faleza pe care Matisse o picta cândva cu o lene mediteraneană și ai senzația că ai nimerit într-un bazar în aer liber.

.

.

Restaurantele, și vorbesc inclusiv de cele cu pretenții, cele pentru care faci rezervare și te îmbraci decent, servesc același lucru: mâncare medie, servire medie, atmosferă medie. Nimic ofensator, nimic memorabil. Or, Nisa nu era așa. Nisa era undeva la mijloc între rafinament și lejeritate, un echilibru pe care puține orașe îl nimeresc. Acum rafinamentul acela s-a amestecat.

.

Și totuși, farmecul n-a dispărut, doar s-a retras. Trebuie să ieși din zonele turistice, să lași faleza în urmă și să te pierzi pe străduțele care încă mai au povești estetice, o fațadă decolorată de vremuri, un balcon cu fier forjat pe care nimeni nu l-a fotografiat pentru Instagram, o piațetă unde bătrânii încă joacă pétanque fără să le pese de prezent. Acolo mai respiră orașul de altădată. Acolo Nisa încă e Nisa. Poate că nu orașul s-a schimbat. Poate că lumea s-a schimbat și orașul doar a încasat lovitura. Sau poate că a treia vizită e întotdeauna cea în care vezi lucrurile cum sunt, nu cum vrei tu să fie. Oricum ar fi, data viitoare nu mai stau pe promenadă. Mă duc direct pe străduțe. Acolo unde Nisa își ascunde discret ce i-a mai rămas memorabil.