Calculul lui Vladimir Putin a fost simplu: intrăm pe neașteptate, cucerim rapid, rămânem pentru totdeauna. Au trecut mai bine de patru ani și jumătate, iar Kremlinul e mai departe de victorie decât era în prima zi a invaziei. Ucraina, țara care trebuia să cadă în câteva zile, nu doar că rezistă și azi, ci produce echipament de luptă și ca să țină dușmanul la distanță și ca să exporte.
.
Donald Trump a făcut un calcul asemănător în Iran la începutul acestui an: lovim cu o forță militară copleșitoare, distrugem regimul și ce rămâne din el va fi obligat să cedeze. America și Israelul au ras de pe fața pământului orice țintă iraniană au avut în vizor. Și totuși, regimul n-a dispărut; s-a schimbat: mai puțini clerici, mai multă cazarmă, mai brutal ca oricând și cu un avantaj pe care nu l-a avut niciodată: Ormuzul, strâmtoarea prin care trecea nu demult o cincime din petrolul și gazul lichefiat al lumii.
.
Mai la sud, Arabia Saudită, înarmată până-n dinți cu tehnologie americană de ultimă generație, are exact aceeași problemă. Rebelii houthi din Yemen susținuți de Iran nu au nici pe departe echipamente de luptă comparabile cu cele saudite și nici bugetul militar al Riadului – au însă rachete iraniene și control asupra celei de-a doua strâmtori importante din regiune, Bab el-Mandeb.
.
Trei războaie diferite, trei uriași, o singură lecție: nu sunt de ajuns nici puterea militară și nici forța financiară; da, ele pot garanta câștigarea de bătălii, dar nu și de războaie. În primul rând, pentru că adversarii nu urmăresc același lucru. Rusia trebuie să supună Ucraina, dar Ucraina poate împiedica asta până forțează adversarul să se așeze la masa negocierilor. America ar trebui să elimine capacitatea Iranului de a amenința regiunea, în timp ce Teheranului îi poate fi suficient să supraviețuiască până dușmanul e nevoit să plece. Iar houthi nu trebuie să cucerească Arabia Saudită ca să-i provoace pagube uriașe – e de ajuns să o împiedice să exporte petrol și să o bombardeze strategic.
.
Uneori cel mai slab nu trebuie să câștige, ci trebuie doar să nu piardă. Iar asta poate face ieftin, la schimb cu un preț piperat pentru cel puternic:
Și Ucraina și Iranul și rebelii houthi au atacat practic cu echivalentul unei praștii tot ce aveau mai bun de oferit forțele rusești, americane și saudite. Și au ieșit fie în avantaj, fie în remiză, descoperind că drone relativ ieftine pot distruge echipamente de milioane, rachetele pot obliga armate mult mai puternice să consume resurse enorme pentru apărare, iar amenințarea asupra unei singure strâmtori poate perturba economia mondială.
.
Nu e pentru prima dată în istorie când o mare putere descoperă că armamentul superior nu garantează victoria. Și americanii și britanicii și sovieticii au învățat asta în Afganistan. Diferența e că azi tehnologia ieftină, dependența de lanțurile globale și vulnerabilitatea infrastructurilor strategice permit unor adversari mult mai slabi să provoace pagube disproporționate, mult dincolo de câmpul de luptă. Marile puteri pot avea în continuare cele mai mari și mai sofisticate armate. Dar nu înseamnă că pot obține cu ele rezultatele pe care le vor. Poate buturuga mică nici măcar nu trebuie să răstoarne carul mare. E suficient să-l împiedice să înainteze.
