În 1969, după semnarea Tratatului de Neproliferare Nucleară, sociologul Gaston Bouthoul descria atmosfera mondială astfel: „Ai impresia că trăiești într-un roman prost de science-fiction atunci când citești rapoartele despre armele care se pregătesc”. Cinci decenii mai târziu, vedem cum amenințarea nucleară escaladează din ce în ce mai mult, arma liderilor în acest “joc” al morții fiind conservarea echilibrului terorii – promovarea armelor nucleare în veșmântul autodistrugerii.
.
Deschizând discuția despre „Mâna Moartă” (Perimetr), președintele rus, Dimitri Medvedev, a declanșat o reacție serioasă din partea Statelor Unite: deplasarea a două submarine nucleare „în regiunile potrivite”. Amintirea mașinăriei Perimetr, sistem automat sovietic din perioada Războiului Rece care ar putea lansa rachete nucleare în cazul în care conducerea rusă ar fi distrusă într-un atac, este un moment potrivit pentru a reflecta cât de relevantă sau fragilă este arta disuasiunii într-un război capabil să declanșeze o apocalipsă atomică.
.
Din perspectiva lui Bouthoul, „echilibrul” teoretic se lovește de incapacitatea umană de a înțelege cu adevărat consecințele concrete ale acestor „invenții din ce în ce mai înspăimântătoare și înfricoșătoare”. Astfel, deși pericolul nuclear poate părea clar ca bună ziua, în cazul foarte posibil al unei erori umane instinctive sau al unui șir de decizii nepotrivite, am putea porni un război atomic tocmai pentru că nu avem experiența și lecțiile unui asemenea coșmar.
.
Cu alte cuvinte, omul – ce poate fi supus cu ușurință iraționalității în momente critice – ar fi de asemenea supus, în momentul colapsului, unui blocaj mental care l-ar face să creadă că scenariul autodistrugerii ar fi imposibil.
