Dacă Rusia nu poate cuceri Ucraina, de ce ne temem de ea? E întrebarea care plutește deasupra Europei ca un fum gros și pe care puțini au curajul s-o pună cu voce tare: dacă Rusia nu reușește, după ani de zile, să îngenuncheze o țară vecină pe care o considera o formalitate de trei zile, pentru ce se înarmează Occidentul de parcă vine sfârșitul lumii?
.
Rusia pierde. Nu spectaculos, nu peste noapte, dar pierde. Ucrainenii lovesc rafinării la peste o mie de kilometri în interiorul teritoriului rus, ocolind apărarea antiaeriană ca și cum n-ar exista. Într-o țară care stă pe unul dintre cele mai mari zăcăminte de petrol și gaze de pe planetă, oamenii stau la cozi de o oră la benzinărie. Crimeea, bijuteria coroanei, motivul pentru care a început, de fapt, toată povestea asta în 2014, devine „de nesuportat” nu doar pentru turiști, ci pentru armata rusă însăși. Podurile sunt lovite, radarele S-400 cad unul după altul, convoaiele nu mai pot circula pe șosele.
.
Rusia a devenit o țară care nu-și poate apăra propriile rafinării și care nu-și poate proteja podurile. Și totuși, Berlinul rulează simulări de război, capitalele europene numără tancurile și bugetele apărării explodează. Contradicție? Nu chiar. Rusia nu s-a mobilizat complet. Putin n-a chemat încă bărbații din Moscova și Sankt Petersburg pe front, pentru că politic l-ar costa enorm. Cu alte cuvinte, ce vedem acum nu e Rusia la capacitate maximă, e Rusia care încearcă să ducă un război imperial fără să-și supere clasa de mijloc urbană. Slăbiciunea de azi nu e o garanție pentru mâine.
.
Rusia de azi este maestră la atacuri hibride. Drone deasupra aeroporturilor din Frankfurt, Copenhaga sau Varșovia. Cabluri submarine tăiate. Otrăviri à la Skripal, la o aruncătură de băț de un festival de istorie englezesc. Flota fantomă din Baltica și Marea Neagră. Toate făcute cu mănuși, prin intermediari plătiți cu mărunțiș, fără vreun steag rusesc atârnat de ele. Scopul nu e militar, e psihologic: să sperie populațiile occidentale până când acestea își presează guvernele să lase Ucraina de izbeliște. Împotriva acestui tip de război, tancurile nu ajută. Dar nici să stai cu mâinile în sân nu e o opțiune și exact asta explică graba europeană de a se înarma.
.
Ce vine după Putin? Instinctul ne spune că orice ar fi mai bun decât omul care a pornit cel mai mare război european de la 1945 încoace. Instinctul, ca de obicei, ne minte. Va veni tot un sistem în care nimeni nu-i duce șefului vești proaste, pentru că veștile proaste te costă cariera sau libertatea. Un lider care își amenință generalii cu închisoarea. Problema nu e Putin. Problema e sistemul care l-a produs pe Putin și care, la nevoie, va produce altul. Un succesor ieșit din serviciile secrete sau din complexul militar nu va moșteni doar Kremlinul, va moșteni o economie de război artificial ținută în viață, o societate hrănită un deceniu cu resentiment imperial și o listă de umilințe de răzbunat.
.
Un Putin slăbit e periculos. Un succesor care trebuie să demonstreze că nu e slab poate fi și mai periculos. Istoria imperiilor în agonie nu e o lectură liniștitoare. Așa că da, paradoxul e doar aparent. Europa nu se înarmează împotriva Rusiei care există azi pe frontul din Donbas, aceea sângerează și stă la coadă la benzină. Se înarmează împotriva Rusiei de mâine: mobilizată complet, condusă poate de cineva mai flămând, și deja antrenată în arta de a lovi fără să lase amprente. Dacă Occidentul nu găsește o metodă de a impune consecințe pentru sabotajele din zona gri, ele vor continua, iar populațiile își vor pierde încrederea că guvernele le mai pot proteja. Iar o Europă care nu mai crede că poate fi apărată e exact ce își dorește Moscova. Cu sau fără Putin.
