Actualitatea dezbaterilor legate de importanța recunoașterii femicidului în România oferă o ocazie de a înțelege în profunzime portretul autorilor acestor crime, extinzând discuția de la necesitatea adoptării unui cadru legislativ pentru reglementarea sa la importanța conștientizării procesului prin care agresorii ajung să comită fapte de acest tip.
.
Termenul de “femicid” a fost utilizat pentru prima dată în 1976, în cadrul primului Tribunal Internațional privind Crimele împotriva Femeilor din Bruxelles, de către Diane Russell. Din acel moment, utilizarea lui a prilejuit o cercetare mai atentă asupra modului în care patriarhatul – dominația instituționalizată a bărbaților asupra femeilor – a permis și încă permite promovarea unor convingeri periculoase. Printre acestea se numără ideea că bărbații au dreptul să acționeze violent față de femei, deoarece, atunci când o fac, nu sunt sancționați, judecați sau excluși din grupurile sociale.
.
Femicidul poate fi împărțit în mai multe categorii, însă poate unul dintre cele mai importante criterii de departajare este dacă victima își cunoștea sau nu ucigașul. Astfel, în acest articol am ales să ne îndreptăm atenția către cazurile în care victima se află într-o relație intimă cu ucigașul său, fie că este vorba de relații amoroase curente în momentul înfăptuirii crimei sau nu, relații de concubinaj sau de mariaj.
.
Conform datelor furnizate de parchetele de pe lângă tribunale din perioada 2020-2023, Fundația ANAIS a arătat că, din 413 femei omorâte în România, 166 au fost ucise de către partenerul intim. Cu toate acestea, în realitate, numărul cazurilor poate fi mai mare, fiindcă sistemele informatice folosite de parchete nu includ întotdeauna câmpuri clare care să înregistreze relația dintre victimă și agresor (ex. soț, concubin, rudă). Astfel, aceste informații nu sunt captate automat și nu pot fi extrase ușor în statistici.
.
Una dintre cauze este ilustrată într-un studiu doctoral realizat la “Université du Québec à Trois Rivières”. Cercetătorii arată că în perioada copilăriei reușim să dezvoltăm capacitatea de a deveni toleranți la furie, învățând să prioritizăm procesarea emoțiilor în detrimentul acționării imediate. În cazul persoanelor violente, aceste momente de reglare sunt rare, fenomenul având denumirea de “stare limită” sau “tulburare de personalitate borderline”. Acest tip de persoane întrețin relații interpersonale instabile, de o interdependență puternică. În aceste cazuri, în fața frustrării, individul acționează conform unor tipare prestabilite prin care încearcă să se autoconserve, să nu-și zdruncine universul afectiv. Două dintre aceste mecanisme sunt proiectarea și clivajul.
.
Omuciderea conjugală, în special femicidul intim, este adesea legată de o dependență emoțională intensă față de partener și de dificultăți majore în gestionarea separării, frecvent întâlnite la persoane cu o structură de personalitate de tip borderline. Amenințarea unei rupturi poate provoca o rană narcisică profundă, declanșând violență extremă sau suicid. Agresorii folosesc mecanisme de apărare precum proiecția și controlul relațional pentru a evita angoasa de abandon.
.
Frecvența femicidului intim este datorată faptului că bărbatul dezvoltă o dependență emoțională extremă față de parteneră și percepe despărțirea ca pe o amenințare gravă atât la propria identitate, cât și la propriul statut. În contextul unei structuri de personalitate fragile, cu angoasă de abandon și lipsă de empatie, pierderea controlului asupra femeii declanșează o criză psihică profundă, în care violența devine un mod patologic de a restabili echilibrul interior.
