Când am văzut că Opera Națională București aduce în premieră pe scenă Carmen, am luat biletele în grabă, cu un pic de teamă că aș putea să nu mai prind locuri. N-a fost spectacol aici, de operă sau balet, pe care să-l fi văzut și să nu-mi placă. Și nu, nu sunt nici pe departe connoiseur, dar apreciez munca uriașă a acestor oameni – zeci pe scenă și câți alții implicați în producție, regie și logistică – și trăiesc povestea spusă de o voce, o privire sau un gest.
.
Deși mă așteptam să fie plină de culoare, reprezentația a fost, cu toate astea, o experiență în alb, negru și… mult gri. La propriu. Un spectacol al contrastelor, paradoxal. Mi-a plăcut și nu mi-a plăcut.
.
Decorurile austere ar fi trebuit, poate așa a gândit regizorul, să fie pânza pe care jocul actoricesc să prindă formă. O parte din interpreți au reușit să facă asta, însă s-a simțit, pe alocuri, și blazare.
.
Culorile – alb, negru și gri aproape copleșitor – au fost gândite ca să lase artiștii să fie cei care aduc culoare pe scenă. Nu toți au reușit.
.
Au existat totuși vârfuri artistice incontestabile. Escamillo, Micaela și Don José au fost prezenți, implicați și autentici. Au trăit alături de noi personajul pe care l-au jucat și ne-au ținut în poveste. Ei au reușit să umple, cu voce și spirit, toată sala. Și s-a simțit: la final, aplauzele cele mai puternice le-au fost dedicate lor.
.
Orchestra, ca întotdeauna, chapeau bas! Iar piesa de rezistență a reprezentației au fost corurile, acompaniate de orchestră. Ce reușesc să facă împreună acești oameni depășește alchimic orice înțelegere sau așteptare.
.
M-aș întoarce să văd Carmen? Cu siguranță. Pentru muzică, pentru voci, pentru coregrafia uluitoare pe care o cere spectacolul. Dar, poate, nu la Opera Națională – cel puțin nu până când nu-și va regăsi curajul de a-și depăși propriul succes al reprezentațiilor trecute.
