Spectacolul TNB “Moroi și păpădii”, în regia lui Gavril Pătru, e o invitație de a reflecta asupra a ceea ce considerăm spiritualitate, o călătorie în ascunzișurile vieții de la sat și, poate cel mai important, o perspectivă asupra modului în care diferențele dintre generații ne alterează percepția asupra unor teme fundamentale ca iubirea, credința și sacrificiul.
.
Întreaga expunere dramatică se desfășoară în contextul unui priveghi ținut de o familie originară dintr-un sat oltenesc, ce deplânge pierderea figurii paterne, ce a reușit să își îndeplinească pe deplin rolul tradițional, de reper atât pentru soția sa, cât și pentru cei 3 copii ajunși deja în jurul vârstei de 30- 40 de ani. Deși se conturează o atmosferă mistică, amplificată atât de decor, cât și de prezența unui personaj necunoscut ce pare să cutreiere neliniștit printre spectatori, un element care își face mai puternic simțită prezența este nevoia de a simula o suferință fățișă, de a boci pentru a le demonstra celorlalți săteni că iubirea purtată răposatului a fost una mare și de a face tot posibilul ca mortul ce s-a întors în sicriu, în mod miraculos, să nu-și ducă antipatiile și pe lumea cealaltă.
.
Astfel, din teama de a nu suferi etern bântuirea răposatului, fiecare membru al familiei decide să își spună un ultim of, să încerce pentru o ultimă dată să îi ceară iertare celui al cărui suflet urmează să se înalțe. Secrete bine ascunse sunt scoase la suprafață, declarații dulci-amare sunt făcute, marcând maniera în care fiecare copil în parte a resimțit distanța sau apropierea față de tatăl său, însă un moment marcant al piesei este reprezentat de drama unicului fiu de a îndura bătăile și insultele tatălui său. Acesta îi reproșează bătrânului faptului că a ajuns docil și lipsit de apărare în fața de tinerilor agresori pe care urma să îi întâlnească odată cu părăsirea satului natal și plecarea la București pentru studii. Acesta îi spune mortului ce nu i-a putut striga o viață întreagă: că cel care i-a distorsionat percepția față de agresiune și i-a afectat viața de adult într-un mod ireparabil a fost chiar el.
.
Momentul culminant al piesei este datorat apariției unei scrisori destinate celor 4 membri ai familiei prezenți la priveghi, scrisă de răposatul înainte de moartea sa. Însemnările oferă o perspectivă cu totul și cu totul diferită despre ceea ce a însemnat rolul de tată și incapacitatea de adaptare la nevoia de afecțiune a celor mici, când unicul crez al unui bărbat, la rândul său produsul unui mediu aspru și violent, este că educația negativă poate fi calea.
.
Asumându-și rolul de protector față de alteritate, acesta devine chiar perturbatorul mediului familial și al identității copilului ce se privește prin oglinda inferiorității. Dorind să îl trimită pe fiu departe de neajunsurile casei părintești și să îl pregătească pentru cruzimea societății și neavând resursele de a se desprinde de modelul agresiunii trăite pe pielea sa, tatăl duce mai departe frustrarea că nu va putea niciodată să facă îndeajuns, livrată în ambalajul nemulțumirii și a lipsei de acceptare a vulnerabilității celui mic.
