E o vorbă cunoscută în administrație: dacă vrei să omori un proiect, pune o comisie să lucreze la el. Cam ce face guvernul adică, după ce a eliminat una dintre puținele măsurile de reformă fiscală propuse anul trecut care nu implica băgatul mâinilor în buzunarul cetățeanului după taxe și impozite mai mari, ci se uita la profiturile multinaționalelor.
.
Ce s-a întâmplat?
Guvernul a eliminat zilele trecute prin ordonanță de urgență plafonul de 1% pentru deductibilitatea cheltuielilor companiilor cu cifră de afaceri de peste 50 de milioane de euro. În traducere, a scăpat de măsura care împiedica multinaționalele să scoată profitul din țară.
Din ceea ce spune Executivul, a vrut, dar nu s-a putut: totul s-a făcut „la solicitarea OCDE, în contextul în care prevederile erau în contradicție cu angajamentele asumate de România, în perspectiva obținerii statutului de membru OCDE”. Decizia, se precizează în comunicatul oficial, „a fost luată în contextul în care România se află într-o etapă decisivă a procesului de aderare la OCDE, fiind obținute 19 din cele 25 de avize formale”. În limbaj diplomatic, asta înseamnă că, dacă vrem să aderăm la OCDE, nu putem merge înainte cu taxarea mai corectă a multinaționalelor.
.
OCDE ar fi semnalat două probleme: posibila dublă impozitare și riscul de discriminare între companii în privința deductibilității. Are dreptate OCDE? Poate. Nu știm. Ce știm sigur este că Guvernul însuși admite că nu există „nicio garanție” că legea românească era neconformă. Există doar o suspiciune că ar putea genera interpretări neagreate. Iar pentru a nu întârzia aderarea, soluția aleasă a fost cea mai simplă: abrogarea – fie ea și temporară.
.
Mai mult, ceea ce a fost prezentat de către Guvern ca o „solicitare” OCDE a devenit, în clarificările Ministerului Finanțelor, o simplă „recomandare”. Diferența nu e doar semantică. O solicitare e obligatorie. O recomandare e negociabilă. Oricare ar fi fost formularea OCDE, România a ales varianta maxim prudentă: să renunțe complet la prevedere și să promită că va reveni cu o lege agreată cu și de către OCDE.
.
Problema e că acest „cândva” costă bani acum. Anul trecut, chiar ministrul Finanțelor explica public cum multinaționalele scot sistematic profiturile din România: prin cheltuieli de administrare, redevențe pentru proprietate intelectuală, dobânzi intra-grup, consultanță. Mecanisme perfect legale, dar agresive. Rezultatul: aproape 15 miliarde de lei au părăsit România doar în 2024. Circa 3 miliarde de euro. Exact aici lovea noua prevedere fiscală. Exact acest canal încerca să-l îngusteze.
.
Cetățenii, între timp, s-au bucurat din plin de „reformă”: TVA mai mare, accize mai mari, contribuții pentru mai mulți oameni, reduceri de facilități fiscale – toate în 2025 – plus impozite locale mai mari din acest an.
.
Guvernul spune că va reveni cu o lege mai bună, mai clară, mai compatibilă cu standardele internaționale. Poate o va face. Dar până atunci, România a renunțat la singura măsură fiscală care încerca să echilibreze raportul dintre cetățean și marile corporații. Așa arată, de fapt, reforma fiscală: prudență maximă când vine vorba de multinaționale, hotărâre totală când vine vorba de contribuabili. Iar până când comisiile vor termina de „clarificat”, profitul continuă să plece. Legal. Elegant. Și netaxat.
