Puține știri spun atât de multe despre felul în care funcționează România precum asta: Curtea Constituțională a respins sesizarea depusă de președintele Nicușor Dan împotriva legii care permite finalizarea hidrocentralelor începute înainte de 2007 și blocate ani la rând prin procese, deși multe dintre ele sunt construite în proporție covârșitoare. Cu alte cuvinte, după ani buni în care am păzit betoane abandonate în numele protecției naturii, statul primește, în sfârșit, dreptul să termine ceea ce a început.
.
Legea schimbă două lucruri importante. Scoate din limitele ariilor protejate porțiunile ocupate de hidrocentralele aprobate și începute înainte de declararea respectivelor zone arii naturale, în 2007, și elimină obligația evaluării de mediu pentru proiectele hidro declarate de CSAT drept vitale pentru securitatea națională și pentru lucrările de modernizare sau retehnologizare ale unor capacități energetice deja existente. În practică, deblocarea vizează în special nouă hidrocentrale declarate încă din 2022 investiții de interes public major și accelerează finalizarea unor lucrări ale Hidroelectrica împotmolite de ani întregi în instanțe.
.
Desigur, disputa nu dispare. ONG-urile de mediu avertizează că cele 27 de arii protejate vizate pot suferi efecte ireversibile asupra habitatelor, cursurilor de apă și speciilor vulnerabile și că beneficiile acestor hidrocentrale sunt prea mici. Susținătorii legii răspund că acestea vor ajuta în prevenirea inundațiilor și combaterea secetei și, cel mai important, că impactul major asupra mediului s-a produs în urmă cu decenii, atunci când au fost ridicate barajele și lacurile de acumulare, iar abandonarea unor construcții aproape terminate nu repară natura, ci doar lasă în urmă șantiere degradate, care strică și mai mult mediul. Iar aici apare întrebarea pe care criticii o evită aproape întotdeauna: ce facem cu hidrocentralele deja construite în proporție de 80-90%? Le demolăm, pe banii contribuabililor, renunțăm la energia pe care ar produce-o și acceptăm să importăm în continuare electricitate tot mai scumpă?
.
Problema e doar fals una ideologică: e fizică. România produce astăzi tot mai multă energie solară și eoliană, dar exact când oamenii au cea mai mare nevoie de electricitate, seara, panourile nu mai produc, iar vântul nu bate la comandă. Atunci prețurile explodează, uneori de peste douăzeci de ori față de cele mai mici din timpul zilei, iar țara noastră ajunge să importe chiar energia pe care o exportase cu câteva ore înainte. Într-un astfel de sistem, hidrocentralele nu sunt un moft al trecutului, ci una dintre puținele surse capabile să livreze energie controlabilă, exact atunci când sistemul are nevoie de ea.
.
Există și un alt detaliu pe care dezbaterea publică îl uită prea ușor. Circa o treime dintre gospodăriile României trăiesc în sărăcie energetică și cheltuiesc peste 10% din venituri doar pentru energie. Pentru acești oameni, energia nu este o temă abstractă despre biodiversitate și proceduri europene, ci factura care vine în fiecare lună. Iar independența energetică nu înseamnă doar geopolitică, ci și prețuri mai stabile și mai mici.
.
De aceea, decizia CCR este mai importantă decât pare. Nu pentru că pune capăt conflictului dintre dezvoltare și protecția mediului – acesta va exista întotdeauna – ci pentru că obligă România să aleagă între două realități. Prima este una în care investițiile aproape terminate sunt lăsate să ruginească încă cine știe cât, în timp ce importăm energie scumpă și plătim demolări. A doua e una în care acceptăm că protejarea naturii nu poate însemna conservarea la nesfârșit a unor șantiere abandonate. Uneori, cea mai bună soluție pentru mediu și pentru oameni este, pur și simplu, să termini ceea ce ai început.
