Trei zile în Cluj-Napoca sunt și nu prea sunt de ajuns. La prima vedere, ai senzația că reușești să-l cuprinzi: centrul cochet, străzile luminate, muzeele primitoare, magazinele colorate, un parc splendid – sau două sau trei, fiindcă-s la fiecare pas, și iarăși, cel puțin două-trei evenimente care au loc în același timp. Dar tocmai când crezi că l-ai prins, Clujul îți mai dezvăluie încă o fațetă bine ascunsă până atunci și-ți arată că n-ai văzut decât o parte din tot ce are de oferit. Are darul ăsta rar: de a-și doza farmecul, ca să te țină acolo. Cu ochii mari. Și gata de următoarea surpriză.
.
Poate cel mai important, Clujul are o vitalitate de invidiat și multă încredere în el. Are și de ce, e fermecător, ca persoana din gașcă ce întotdeauna reușește să capteze atenția tuturor. Și nu ostentativ. Orașul nu urlă, nu se agită, nu încearcă să impresioneze. Și tocmai de aceea o face. Are grația unui aristocrat modern și căldura cuiva care a învățat ce înseamnă să fii o gazdă bună.
.
Are vitalitate, dar nu se zbate să o demonstreze. Are tradiție, dar nu trăiește din ea. E, în același timp, bătrân și tânăr – cu o istorie densă, dar o curiozitate mereu vie și deschisă la nou. Și da, Clujul nu te lasă să te plictisești. La orice pas – un festival, o proiecție, o expoziție, o poveste care stă să ți se dezvăluie.
.
În trei zile am reușit, fără prea mare efort, să descopăr centrul orașului, să văd trei filme în cadrul festivalului TIFF, trei expoziții de fotografie, grădina botanică – practic un colos împădurit care veghează asupra orașului, o oază de liniște în mijloc de viață și de lume. Apoi parcul Cetățuia, care ascunde, dincolo de scări, la înălțime, cea mai frumoasă panoramă asupra orașului. Bineînțeles, parcul Central, unde era prezent probabil un sfert de Cluj care făcea sport (da, și acolo avea loc un festival, sportiv), muzeul Etnografiei (despre care am aflat că e cel mai mare din țară și pe locul 6 în Europa), încheind totul cu un concert de punk șamanic și o proiecție de film la Castelul Banffy, tot în cadrul Festivalului Internațional de Film.
.
Nu întâmplător am spus că totul s-a întâmplat fără efort: așa e Clujul. Aici, lucrurile parcă se întâmplă firesc, iar ritmul molcom ardelenesc așează totul pentru tine. Partea cea mai bună? Timpul are răbdare pentru o vorbă bună de dăruit.
Da, Cluj-Napoca știe să-și primească musafirii și nici măcar nu se ostenește.
.
Ceva mai mundan, traficul aici este, dacă se putea, mai grozav ca-n București, capitala spaimelor șoferilor. Da, pare imposibil, dar trebuie să ajungeți aici într-o zi de festival, taman în vinerea în care se termină școlile, când clujenii ies de la birou și se pregătesc de weekend, ca să înțelegeți. Contează și că orașul nu e prietenos cu mașinile, ci cu pietonii, bicicletele și trotinetele. Pentru un bucureștean, aproape e supărător. Dar chiar și un bucureștean poate să aprecieze cât este de aerisit un oraș în care doar dacă ai puțin noroc poți găsi un loc de parcare. Traficul intens se îndulcește totuși datorită clujenilor, care au o răbdare care chiar merită invidiată: oricât te tărăgănezi încercând să te încadrezi pe banda corectă din cele 7 la dispoziție, nimeni nu claxonează, nimeni nu se supără pe tine, ba, dimpotrivă, te lasă în pace: ei nu se grăbesc. Și de ce ar face-o, când trăiesc într-un oraș cu atât de multe de oferit?
.
Clujul nu e construit pentru mașini, și poate pentru un motiv: trebuie descoperit în plimbare. Dacă vrei să te simți cu adevărat parte din el, parcurge-l la pas. Să-i simți respirația. Cum altfel ai putea fi ademenit de aromele care evadează din restaurante, de texturile clădirilor vechi sau de culorile și atmosfera teraselor ascunse în curți interioare? Aici, de fiecare dată când o ușă rămâne din neatenție întredeschisă, simți că poți intra într-o altă lume. Asta nu e întâmplare. E Clujul care te poftește discret, dar sincer.
.
Clujul are câte ceva din fiecare cultură care i-a rămas în suflet și lasă impresia că le-a văzut pe toate. Poate de-asta nu aspiră să fie ca niciun alt loc; e mai mult de ajuns și de bine exact așa cum este.
.
