Trei zile petrecute în Cluj-Napoca. Trei filme vizionate. Trei expoziții de fotografie. Încheind totul cu un concert de punk șamanic la Castelul Banffy din Bonțida: Cum a fost la Transilvania International Film Festival (TIFF), ajuns anul acesta la cea de-a 24-a ediție.
.
Nu trebuie să fii cinefil ca să ajungi să fii cucerit de TIFF, Festivalul Internațional de Film care are loc în Cluj-Napoca în aceste zile, până pe 23 iunie. Se întâmplă, totuși, poate și pentru că te aduce în probabil cel mai fain oraș din țară, dar și pentru că are o propunere căreia cu greu îi poți rezista.
.
Ca începător, poate fi copleșitor să înțelegi de unde să începi planificarea și încotro să o duci. Sunt sute de proiecții pe durata a 10 zile, întâlniri cu actori și regizori, concerte, expoziții, gale… e mult. Dar, cu puțin noroc, reușești să prinzi cât de mult din ce are festivalul de oferit. Și are!
.
Am inaugurat TIFF cu un documentar, „Efectul Helsinki” – pe scurt, un colaj de filmări de arhivă punctate de comentarii relaxate, dar interesante, de la Conferința de la Helsinki din 1975, prima pentru securitate și cooperare care a avut loc în Europa – CSCE s-a transformat în ceea ce este azi OCDE. Actorii principali: Statele Unite ale Americii și URSS-ul condus la acea vreme de Leonid Brejnev, aflate în plin Război Rece. Pe scurt, URSS, îngrijorată la acel moment de integritatea teritorială a statelor suverane din Europa (ironic, retrospectiv, nu-i așa?), voiau un document prin care să fie recunoscută inviolabilitatea frontierelor existente – ceea ce ar fi însemnat în esență recunoașterea granițelor Uniunii Sovietice în Europa de Est după cel de-al Doilea Război Mondial. Ei bine, 35 de state participante au semnat până la urmă documentul atât de dorit de Brejnev, dar au cerut în schimb ca URSS să acorde o mai mare libertate oamenilor. Și aici stă cheia importanței acestui moment în istorie, pentru că este exact cel în care soarta Imperiului Sovietic a fost pecetluită.
.
În alt registru, l-am cunoscut pe „Christie” în cadrul filmului cu același nume care a deschis festivalul TIFF anul acesta. Este o poveste care merită văzută, despre doi frați care se regăsesc, într-un moment al vieților lor în care trebuie să-și reîntâlnească trecutul pentru a-și putea construi un viitor.
.
Cel de-al treilea film, care va rula și în cinematografe, a fost „Sora cea urâtă” – e povestea Cenușăresei văzută prin ochii surorii vitrege și… urâte, așa cum numai așteptările nerealiste ale vremurilor pot condamna o femeie să fie privită. În ea descoperi un om inocent, cu pasiuni și frici, cu visuri, bun și rău, în toată complexitatea sa. Pe alocuri greu de văzut din cauza unei abordări naturaliste, filmul are totuși profunzime, pentru că ridică întrebări despre cât e de justificat modul în care judecăm persoana din fața noastră și cum ajungem să-i hotărâm cu toții destinul, pe criterii complet nerelevante, ca frumusețea fizică. Am ascultat-o vorbind despre asta pe Lea Myren, actrița care dă viață personajului principal al poveștii, Elvira, într-un Q&A pentru care a venit special în România, după cum a mărturisit audienței.
.
Probabil cel mai mult m-am bucurat însă de cele trei expoziții de fotografie de la Muzeul de Artă, în mod special de „Plecat”, dedicată diasporei românești, în care Cosmin Bumbuț și Elena Stancu au imortalizat trăirile, suferințele și bucuriile oamenilor noștri plecați să muncească afară. De neratat este, de asemenea, expoziția care arată România postdecembristă în tot absurdul său, surprinsă de Hajdu Tamás. Iar un regal al acestor expoziții este, desigur, „Chipurile Mariei – Regina tuturor românilor”, organizată de Fundația Inovații Sociale Regina Maria și Enayati Medical City pentru a marca cei 150 de ani de la nașterea sa.
.
Și, ca în orice poveste bine scrisă, sărbătoarea zilelor TIFF s-a încheiat după 3 zile. Cu un concert de punk șamanic susținut de trupa VHK, ca oaspete la castelul Banffy din Bonțida – cu siguranță o experiență care merită trăită. La fel ca TIFF.
.
